Prizonier

De șase ani, Răzvan nu mai poate vorbi și s-a mișcat foarte puțin. Mama lui speră că prin îngrijirea potrivită îi va asigura un trai demn.

Pe strada Ciacova din sectorul 1 al Bucureștiului, timpul e molcom și îmbătrânit. Casele se ițesc printre cablurile ce trec de la un stâlp la altul, iar mașinile stau smerite pe bordură, ezitând între trotuar și carosabil. Gabriela Zăinescu, o femeie în vârstă de 59 de ani, cu părul roșu electric și zâmbetul foarte alb, își face naveta zilnică spre a doua casă: o clinică de îngrijire și asistență pentru persoane vârstnice unde Răzvan, băiatul ei de 37 de ani, este internat din 2012.

Intră în curte, dă binețe în stânga și-n dreapta, lasă în urmă statuete de grădină, ghivece cu mușcate și un miros îmbietor de mâncare caldă și se îndreaptă iute spre pavilionul unde stă „puiul” ei. Până nu demult, Gabriela a predat economie și filozofie la un liceu din Capitală, și e ca un titirez care ar scoate din hibernare și cea mai amorțită planetă din univers. În interior, un hol lung se deschide spre camera lui Răzvan, care e situată aproape de capăt, pe partea dreaptă. Ajunge în tocul ușii și pășește înăuntru. O lumină îi apare pe chip și se duce să îl sărute pe frunte.
„Puiu’ mamii, te bucuri că a venit mama?”, îi spune foșnind o pungă cu iaurturi și piure de fructe.

Răzvan e întins pe pat, cu mâinile adunate la piept și degetele încleștate ca și când ar vrea să strângă pumnii. Are ochii negri, agili și căutători, iar buza inferioară mușcată adânc, cu două cicatrici în colțurile gurii. Un asistent îl ridică în poziția șezut, sprijinindu-l de câteva perne. Sub cearșaf, are o saltea împânzită de celule pneumatice, în care presiunea aerului crește și descrește la intervale regulate. Astfel, este ferit de apariția escarelor, leziuni care pot mânca pielea până la os dacă rămâi imobilizat timp îndelungat. Gabriela se duce să se spele pe mâini, apoi se întoarce și desface un iaurt. Îi pregătește o linguriță de plastic ca să nu se rănească.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Suntem foarte bucuroși că mâncăm bunătăți, nu-i așa puiu’ mamii?”
Iaurt, brânză de vaci și puțin cappuccino sunt singurele alimente pe care i le-a dat Gabriela din luna martie a acestui an, când, cu mișcări foarte lente, a început să-și recapete reflexul deglutiției, adică al înghițirii. Restul alimentației se face prin PEG, „gastrostomă endoscopică prin piele”, practic un tub care traversează peretele abdominal și prin care mâncarea pasată și medicamentele ajung direct în stomac, ocolind gura și gâtul. Continue reading „Prizonier”