Între două lumi

Drobeta-Turnu Severin e un oraș-port al contrastelor. L-am vizitat ca să înțeleg ce îl animă după dezindustrializare și să văd dacă și-a alungat de tot visătorii.

Pe Google Maps, Drobeta-Turnu Severin aduce a foaie de matematică, cu străzi care își dau întâlnire în unghi drept și strâng în pătrățele magazine, case, blocuri, instituții, întreprinderi. Pare organizat de mintea unui logician care i-a schițat meticulos arterele, așteptând ca organismul implantat pe malul Dunării să crească și să se dezvolte. Pentru mulți dintre noi orașul din vestul Olteniei e un teritoriu abandonat între clișeele manualelor de geografie și istorie: aici se află piciorul podului lui Apolodor din Damasc, Castrul Roman și ambițioasa hidrocentrală din perioada comunistă, Porțile de Fier I. Mi le imaginam ridicându-se la suprafață ca-ntr-o carte pop-up și înaintând spre defilare precum copii cu coroniță.

Mai e și anunțul dat cel puțin o dată pe zi de crainica de la Radio Antena Satelor. După un jingle care imită bolborositul apei, la ora 12:10 începe Buletinul hidrologic: Drencova, 800 cm, scade 2 cm, Orșova 225 cm, scade 15 cm, Drobeta-Turnu Severin, 747 cm, crește 10 cm și tot așa până la canalul Sulina. Rigoarea de a informa publicul larg despre nivelul Dunării pare desprinsă dintr-un timp nefiresc și stătut.

Toate aceste șabloane m-au făcut curioasă să explorez spațiul din care veneau și pe care îmi era greu să-l încadrez în contemporaneitate. La asta am adăugat câteva curiozități curente: o rată mare a șomajului care păstrează de o vreme județul printre primele trei din țară, știrile care spuneau că orașul nu va avea căldură la iarnă și cercetări care îl încadrează în categoria shrinking city, adică un spațiu care se contrage. Pentru că am crescut într-un oraș mic am fost mereu preocupată de soarta lor. Am vrut să aflu dacă tot ce știam și intuiam despre Severin înseamnă declin sau o oportunitate de reinventare. Așa că am pornit încolo.

unnamed
Foto: Ana Topoleanu

Înainte de a intra în reședința județului Mehedinți, trenul străbate fără grabă o vale adâncă cu pomi și ciulini mov. Ajungem cu o întârziere de 40 de minute. Cobor. Cele 35 de grade sunt apăsătoare, iar gara, o construcție cu luciri metalice și coloane monumentale, mă face să mă simt mică. În interior, pardoseală în tablă de șah și balustrade din inox. Ies în stradă să caut un taxi. Mă strigă cineva. Continue reading „Între două lumi”

Lecția de egoism

„Domnilor, v-am chemat aici ca să vă rog să fiți egoiști!”, spune Cristian Roman, alias Taxiul cu bomboane, în deschiderea reuniunilor unde este invitat să vorbească despre ceea ce face. Are un aer de vedetă rock în care îi ascunde pe Moș Crăciun din toate anotimpurile și pe omul de afaceri care, până nu demult, realiza prefabricate pentru crose de crichet, pe care le vindea în Anglia. Businessul începuse să aibă succes, dar a venit criza, iar pe actorii fără tradiție în piață i-a înghițit falimentul. Cristi s-a reprofilat vreo 2 ani pe taximetrie, iar acum este acționar „în fapte bune”.

untitled

Oamenii zâmbesc pe sub mustață și cad pe gânduri. „Ăăă, ăsta nu era tipul care dădea bomboane copiilor și mergea prin spitale să le citească povești?” Ba da, dar îi place să se joace și cu cuvintele. „Să ne gândim la bătrânețile noastre! Fiți siguri că un copil căruia noi i-am dăruit o carte sau i-am citit o poveste ne va ceda locul în tramvai mai târziu!” Se pare că i-a convins de vreme ce, din cei aproape 14.000 de fani adunați pe facebook, se strânge, în fiecare joi, o gașcă de altruiști care să-l însoțească. Continue reading „Lecția de egoism”

Credință

E o după-amiază răcoroasă de vară, în Otopeni. Din staţia de autobuz, un drum asfaltat şerpuieşte spre zona de vile, P+1, P+2, dar şi suficiente petice de verdeaţă. Pe o alee pietruită, o casă încă nefinisată la exterior este închiriată de Amalia şi Alex Enuţă, doi tineri de 24, respectiv 27 de ani. Stau aici de cîteva luni, împreună cu cei doi copii ai lor – Nectaria, o fetiţă zglobie, cu alură de Cosînzeană, în vîrstă de 3 ani, şi Simon, un băieţel cuminte, cu păr bălai şi ochi albaştri, în vîrstă de 2 ani.

 

În camera lui, Maica Domnului, Sfîntul Nicolae, părintele Arsenie Boca, părintele Iustin Pîrvu şi alte zeci de iconiţe veghează, lipite una lîngă alta ca un tapet care ar vrea să îmbrace peretele pînă în tavan. Simon este luat din pătuţ pentru şedinţa zilnică de kinetoterapie. Astăzi face exerciţii cu mama şi tata, căci specialistul este în concediu şi nu îşi permit să piardă prea multe şedinţe. Amalia şi Alex au învăţat cîteva exerciţii de antrenare a muşchilor, iar Nectaria zburdă veselă pe lîngă ei. „Simooon, Simooon!“ îl strigă chicotind, urmărindu-i fiecare poziţie. Vine spre el, îl pupă pe obraz şi pe burtă, apoi aleargă sprintenă spre Omiduţa, o jucărie multicoloră cu care s-a împrietenit la cataramă.

Alex pregăteşte patul pentru Simon, iar Amalia îl întinde pe spate şi se strînge turceşte lîngă el. Începe să-i maseze fiecare deget, rînd pe rînd, apoi talpa, glezna. Îi mobilizează genunchii: „Un, doi, un, doi! Bravo!“, apoi mîinile. Îl ridică în poziţia şezut, ţinîndu-l bine în braţe, ca pe o păpuşă. E obosită, dar are răbdare cît să mai dea şi altora cu împrumut. „Foarte bine, foarte bine!“ Urmează cîteva rostogoliri cu mingea de gimnastică. Simon stă cuminte şi, din cînd în cînd, icneşte încet, iar faţa lui se schimonoseşte a durere. „Mama e aici, Simon. Şi Nectaria e lîngă noi, nu plînge. Hai, cîte un pupic de încurajare de fiecare dată“, îi spune punîndu-l pe burtă ca să-i îndrepte coloana. Continue reading „Credință”

Prizonier

De șase ani, Răzvan nu mai poate vorbi și s-a mișcat foarte puțin. Mama lui speră că prin îngrijirea potrivită îi va asigura un trai demn.

Pe strada Ciacova din sectorul 1 al Bucureștiului, timpul e molcom și îmbătrânit. Casele se ițesc printre cablurile ce trec de la un stâlp la altul, iar mașinile stau smerite pe bordură, ezitând între trotuar și carosabil. Gabriela Zăinescu, o femeie în vârstă de 59 de ani, cu părul roșu electric și zâmbetul foarte alb, își face naveta zilnică spre a doua casă: o clinică de îngrijire și asistență pentru persoane vârstnice unde Răzvan, băiatul ei de 37 de ani, este internat din 2012.

Intră în curte, dă binețe în stânga și-n dreapta, lasă în urmă statuete de grădină, ghivece cu mușcate și un miros îmbietor de mâncare caldă și se îndreaptă iute spre pavilionul unde stă „puiul” ei. Până nu demult, Gabriela a predat economie și filozofie la un liceu din Capitală, și e ca un titirez care ar scoate din hibernare și cea mai amorțită planetă din univers. În interior, un hol lung se deschide spre camera lui Răzvan, care e situată aproape de capăt, pe partea dreaptă. Ajunge în tocul ușii și pășește înăuntru. O lumină îi apare pe chip și se duce să îl sărute pe frunte.
„Puiu’ mamii, te bucuri că a venit mama?”, îi spune foșnind o pungă cu iaurturi și piure de fructe.

Răzvan e întins pe pat, cu mâinile adunate la piept și degetele încleștate ca și când ar vrea să strângă pumnii. Are ochii negri, agili și căutători, iar buza inferioară mușcată adânc, cu două cicatrici în colțurile gurii. Un asistent îl ridică în poziția șezut, sprijinindu-l de câteva perne. Sub cearșaf, are o saltea împânzită de celule pneumatice, în care presiunea aerului crește și descrește la intervale regulate. Astfel, este ferit de apariția escarelor, leziuni care pot mânca pielea până la os dacă rămâi imobilizat timp îndelungat. Gabriela se duce să se spele pe mâini, apoi se întoarce și desface un iaurt. Îi pregătește o linguriță de plastic ca să nu se rănească.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Suntem foarte bucuroși că mâncăm bunătăți, nu-i așa puiu’ mamii?”
Iaurt, brânză de vaci și puțin cappuccino sunt singurele alimente pe care i le-a dat Gabriela din luna martie a acestui an, când, cu mișcări foarte lente, a început să-și recapete reflexul deglutiției, adică al înghițirii. Restul alimentației se face prin PEG, „gastrostomă endoscopică prin piele”, practic un tub care traversează peretele abdominal și prin care mâncarea pasată și medicamentele ajung direct în stomac, ocolind gura și gâtul. Continue reading „Prizonier”