„Fiecare obiect e în fiecare clipă altfel“ – interviu cu Ştefan CÂLŢIA

„Alerg prin această lume silindu-mă să ajung la momentul în care mă voi
întinde pe canapea ca Oblomov și voi deveni un privitor.“

În expoziția „Ștefan Câlția. Obiecte grăitoare“, deschisă la Muzeul Colecțiilor de Artă pînă pe 20 septembrie 2017, plutești ca într un fel de reverie, fermecat de picturi pe pînză și desene în tuș, dar și de obiecte „cu poveste“ din atelierul artistului, strînse de-a lungul timpului împreună cu soția sa, Livia. E o lume a răbdării și a onestității, deopotrivă contemplativă și ziditoare, în care și au găsit loc, printre altele, țigle de lut ars, buchețele de flori uscate, fotografii cu pîini rumenite și un fragment de troiță salvat de pictor de la marginea unei grămezi de lemne pentru foc.

f-ghenade

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ce trebuie să vă transmită un obiect ca să îl luați în mînă?

Fiind un om al vizualului, sînt atras de formă și culoare, iar cele două nu se așază oricum. Cineva confecționează obiectul, el e mîngîiat, rotit, încărcat cu viață și transmis mai departe. De exemplu, una dintre oalele de sarmale prezentate în expoziție a aparținut bunicii mele, care a moștenit-o, la rîndul ei, de la străbunica. Fiindcă am crescut lîngă ea, oala de sarmale e impregnată de bucuria Crăciunului, de serile cînd ne adunam toți ai casei la gura sobei. Dar, pe lîngă amintirile copilăriei, ea mă trimite cu gîndul fie la o femeie din Scheiul Brașovului, fiindcă e pictată în verde și negru, culorile costumului tradițional, fie la doamnele în rochii largi din picturile lui Diego Velázquez. În profesiunea mea, toate se transformă în imagini încărcate de povești, de sensuri noi pe care le nuanțez de fiecare dată.

Iar legat de „lucrul vechi“, expresia are două nuanțe. Fie ceva de aruncat la care nu vrei să te mai uiți, fie ceva de preț pe care îl îngrijești și îl duci cu tine generații după generații. În casa noastră există o farfurie de colivă din cositor, care e datată 1785. Deci au căzut familii, au trecut imperii, dar vasul de colivă a trecut din mînă în mînă, de la bunică la nepoată, de la nepoată la strănepoată și acum îl țin undeva ca pe un lucru de preț. De lucrul vechi te apropii nu doar cu nostalgie, dar și cu sentimentul că a aparținut cuiva înaintea ta și că trăiești într-o comuniune.

Ce relație ați dezvoltat de-a lungul timpului cu aceste obiecte?

Fiecare obiect e în fiecare clipă altfel. Eu nu sînt un pictor care să își pună în față obiectele și să înceapă să le picteze. Pentru mine, Creația – și nu mă refer doar la partea văzută – e vie și în permanentă schimbare. Două lucruri se schimbă mereu cînd te uiți la un obiect: tu și el. Lumina e diferită, se mișcă și, în fiecare secundă, îți transmite altceva. Tocmai de aceea putem sta ceasuri întregi pe coama dealului să privim asfințitul și să ne pierdem în lumea care ni se deschide în fața ochilor. Parcurgem o călătorie. Eu îmi iau o fărîmă din povestea lor și le folosesc ca pretext pentru imagine și culoare. Dacă rătăcesc, mă întorc din nou spre obiect, îl văd cît e de frumos, mă sperii și revin la lucrul meu.

Simțiți nevoia să recuperați un timp pierdut?

Nu. Fac parte dintre acei oameni care s-au bucurat tot timpul de vîrsta pe care au avut-o și au încercat să umple acel timp cu faptele lor. S-ar zice că sînt un harnic, dar nu sînt. Sînt un mare leneș și mă gîndesc ce frumos ar fi să stai să privești… Unul dintre băieții mei, cînd era copil, a fost întrebat la un moment dat ce vrea să se facă cînd va fi mare și el a răspuns: privitor. Copiii din jurul lui au zîmbit, dar mie mi s-a părut ceva extraordinar. Ce mare bucurie să poți fi un privitor… Dar pînă atunci, am de împlinit tot felul de lucruri și am senzația că, dacă le fac pe toate – să mut casa bunicilor de pe deal, să îl ajut pe unul dintre băieții mei să își facă la țară centrul lui cultural ș.a. –, voi avea răgaz. Și alerg prin această lume silindu-mă să ajung la momentul în care mă voi întinde pe canapea ca Oblomov și voi deveni un privitor. Voi putea privi lumea și mă voi putea bucura de ea.

Personajele dvs. plutesc, levitează în lumi „pe dos“, dar li se citește pe chip și un fel de însingurare. De ce?

Da, au un fel de însingurare. Cînd am o compoziție cu două-trei personaje care stau într-o anumită relație, niciodată nu mă gîndesc să pictez o conversație. Mă interesează spațiul dintre cele două personaje, locul unde se intersectează tăcerile lor. Personajele mele feminine plutesc în această lume cu gesturi aproape la fel. Modelul e unul simplu: femeia de la țară pe care o întîlneam cînd ieșeam de la biserică și care ținea în mînă floricele. Purta haine de duminică și acestea îi dădeau o anumită prestanță. Ele spun doar atît: hai să ne uităm într-o anumită direcție… restul e problema ta ce vezi! Nu vezi ce am văzut eu, nu gîndești ce am gîndit eu și nu asta e important. Contează faptul că te-am pus să te uiți într-o anumită direcție și că începi să descoperi ceva. Și propriile tale gînduri se răvășesc, se așază altfel, ca-ntr-o lectură. De fapt, arta asta e: deschiderea unei ferestre către o lume în care intri și vezi dacă poți sau nu să mergi prin ea. Îmi doresc ca, de la întîlnirea cu lucrările mele, privitorul să plece meditînd asupra lui și a lumii.

Prin cîte teste trece culoarea pînă o găsiți pe aceea care vă mulțumește?

Aș putea da un răspuns didactic, dar cel mai simplu îmi e să spun că există un instrument despre care doi profesori mi-au vorbit cu sfințenie: paleta. În concepția mea, toată pictura unui artist e paleta. Acolo se întîmplă miracolul și acolo e căutarea continuă. Culorile se tot mișcă, se tot amestecă, la fel ca în creuzetul unui alchimist. Le așezi pe pînză, le întorci, te joci cu ele. E o lucrare între ceea ce știi despre materia cu care lucrezi – care ține strict de profesionalism (cum se amestecă culorile, ce liant să folosești etc.) – și starea ta. Pare banal, însă e ca în rețetele bunicilor: pui un vîrf de sare, o mînă de făină, ouă cît cuprinde. O rețetă între două vecine nu are cantități exacte, dar fiecare știe ce înseamnă.

Dacă ar fi să faceți un film despre Șona, satul copilăriei dvs., cu ce ați începe?

Cu o femeie care frămîntă pîine. În ziua cînd se făcea pîine, simțeam că și bunica, și unchii, și toți cei din jur aveau parcă un alt comportament. Și locul unde se întîmpla acțiunea era foarte special pentru noi, copiii. Era o cameră căreia îi ziceam „dedesubt“. În satul unde am copilărit, casele erau de piatră, iar la demisol se aflau una-două camere unde locuiau de obicei bătrînii familiei, iar într-una dintre ele se afla cuptorul. Așadar, la bunica mea, cuptorul era dedesubt. Coborai cîteva trepte, te aplecai, fiindcă ușa era mică. Pîinea se frămînta într-o covată mare, iar camera era stil vagon, lunguiață, cu un geam mic prin care abia pătrundea lumina. Pe vatră se aprindea lampa cu petrol și se frămînta pîinea. După cîteva ceasuri, cînd era crescută, aveam impresia că aluatul respiră. Două femei făceau apoi pîinea și o băgau în cuptor. Iar din aluatul rămas, bunica făcea niște păsări mici cu boabe de piper drept ochi pe care le băga în cuptor lîngă pîine. Și cînd se coceau, mirosul se ducea în sat. Nu toate familiile făceau pîine în același timp, fiecărei case îi venea rîndul cam la două săptămîni. Seara ieșeam la poartă cu lipia, iar noi, copiii, cu păsărelele acelea mici în mînă, stăteam pe laiță. Era ceva extraordinar. Și, bineînțeles, înainte de a tăia pîinea, dar și cînd se băga în cuptor, i se făcea cruce. Religiozitatea era ceva simplu, clar, adevărat.

De ce invitați mereu la călătorie, o temă care apare frecvent în lucrările dvs.?

Călătoria e dăruire și cunoaștere. Mă întorc la bunica fiindcă am sentimentul că oamenii din vremea ei călătoreau mai mult decît nepoții lor care acum ajung prin Spania. Bunica, pe hotarul pe care îl stăpînea, cunoștea toate ierburile, toate animalele, toate obiceiurile lor și ale satului. Avea o încărcătură extraordinară de cunoștințe pe care le folosea în permanență în conversații sau în lucrurile pe care le făcea zi de zi. Și atunci era o călătorie teribilă. Sînt două feluri de a călători: să o iei pe orizontală, dar după primul deal nu mai vezi locul sau să începi să plutești, să te ridici deasupra locului, conul de cunoaștere lărgindu-se treptat. Eu zic că aceasta e adevărata călătorie.

Foto: F. Ghenade

Aparut in Dilema veche, nr. 694, 8-14 iunie 2017

Între două lumi

Drobeta-Turnu Severin e un oraș-port al contrastelor. L-am vizitat ca să înțeleg ce îl animă după dezindustrializare și să văd dacă și-a alungat de tot visătorii.

Pe Google Maps, Drobeta-Turnu Severin aduce a foaie de matematică, cu străzi care își dau întâlnire în unghi drept și strâng în pătrățele magazine, case, blocuri, instituții, întreprinderi. Pare organizat de mintea unui logician care i-a schițat meticulos arterele, așteptând ca organismul implantat pe malul Dunării să crească și să se dezvolte. Pentru mulți dintre noi orașul din vestul Olteniei e un teritoriu abandonat între clișeele manualelor de geografie și istorie: aici se află piciorul podului lui Apolodor din Damasc, Castrul Roman și ambițioasa hidrocentrală din perioada comunistă, Porțile de Fier I. Mi le imaginam ridicându-se la suprafață ca-ntr-o carte pop-up și înaintând spre defilare precum copii cu coroniță.

Mai e și anunțul dat cel puțin o dată pe zi de crainica de la Radio Antena Satelor. După un jingle care imită bolborositul apei, la ora 12:10 începe Buletinul hidrologic: Drencova, 800 cm, scade 2 cm, Orșova 225 cm, scade 15 cm, Drobeta-Turnu Severin, 747 cm, crește 10 cm și tot așa până la canalul Sulina. Rigoarea de a informa publicul larg despre nivelul Dunării pare desprinsă dintr-un timp nefiresc și stătut.

Toate aceste șabloane m-au făcut curioasă să explorez spațiul din care veneau și pe care îmi era greu să-l încadrez în contemporaneitate. La asta am adăugat câteva curiozități curente: o rată mare a șomajului care păstrează de o vreme județul printre primele trei din țară, știrile care spuneau că orașul nu va avea căldură la iarnă și cercetări care îl încadrează în categoria shrinking city, adică un spațiu care se contrage. Pentru că am crescut într-un oraș mic am fost mereu preocupată de soarta lor. Am vrut să aflu dacă tot ce știam și intuiam despre Severin înseamnă declin sau o oportunitate de reinventare. Așa că am pornit încolo.

unnamed
Foto: Ana Topoleanu

Înainte de a intra în reședința județului Mehedinți, trenul străbate fără grabă o vale adâncă cu pomi și ciulini mov. Ajungem cu o întârziere de 40 de minute. Cobor. Cele 35 de grade sunt apăsătoare, iar gara, o construcție cu luciri metalice și coloane monumentale, mă face să mă simt mică. În interior, pardoseală în tablă de șah și balustrade din inox. Ies în stradă să caut un taxi. Mă strigă cineva. Continue reading „Între două lumi”

Primăvară-vară 2016

Zilele trecute mi-a căzut în mână catalogul primăvară-vară al unei mari companii de modă,  din categoria facem-haine-în-Vietnam-cu-5 Euro/ bucata și am fost surprinsă să descopăr că, în spatele bau-bau-ului exploatator se află o echipă de oameni creativi, onești, cumsecade. Ca mine și ca tine. Întâi de toate, pe prima pagină, ți se promite o călătorie fabuloasă între urban și non-urban, real și fantastic, terestru și celest. Hainele care urmează a-ți fi prezentate evoluează pe o axă imaginară ce leagă aglomerația isterică a orașului de plajele visătoare ale Ibizei, pe unde designerii au cutreierat pentru inspirație. Stilul de viață lejer al insulei i-a ghidat în alegerea țesăturilor, tiparelor, accesoriilor, care nu-s colecții reciclate din alți ani, ci piese noi în conjuncție cu tine. În plus, am aflat că materialele nu sunt banale urzeli, ci ființe vii: denimul se comportă nonșalant vara, iar dantela poate avea o atitudine chic. Continue reading „Primăvară-vară 2016”

Vitrinele

O bună parte din hoinăreala prin oraș se petrece în compania vitrinelor. Înalte, zvelte, bine lustruite, alteori micuțe și încărcate de abțibilduri, ferestrele magazinelor conțin ispite de tot soiul. Trecem pe lângă ele cu aerul că le-am putea neglija oricând, însă magnetismul este atât de puternic încât sfârșim prin a le adulmeca cu nesaț pe fiecare în parte. E ca un diafilm care începe cu buticul din fața blocului, continuă în chioșcurile și covrigăriile de la metrou, se mai înfoaie în magazinele de lux ale marilor bulevarde și sfârșește, în funcție de nevoile de seară ale consumatorului, fie pe rama unei librării dichisite, fie în cadrul animat al vreunui restaurant. Să vrei și nu poți ignora poveștile vitrinelor. Continue reading „Vitrinele”

„Shrinking city e un fel de maladie în mai multe etape.” – interviu cu arh. Ilinca Păun Constantinescu

Shrinking city înseamnă decădere, abandon, indiferență, dar poate fi și o avangardă, un pretext pentru un nou început, un impuls pentru ca locuitorii să înceapă să își panseze orașul. Despre proceduri de diagnostic și soluții-surpriză în orașele României contemporane am stat de vorbă cu arh. Ilinca Păun Constantinescu, asistent universitar la UAIUM și bursieră a Colegiului Noua Europă. Ea este și curatorul expoziției „Orașe românești în declin” pe care o puteți explora la MNAC până pe 9 octombrie 2016.

hala parasita
Hală parasită în Drobeta-Turnu Severin

De ce te interesează fenomenul shrinking city? Continue reading „„Shrinking city e un fel de maladie în mai multe etape.” – interviu cu arh. Ilinca Păun Constantinescu”

Lecția de egoism

„Domnilor, v-am chemat aici ca să vă rog să fiți egoiști!”, spune Cristian Roman, alias Taxiul cu bomboane, în deschiderea reuniunilor unde este invitat să vorbească despre ceea ce face. Are un aer de vedetă rock în care îi ascunde pe Moș Crăciun din toate anotimpurile și pe omul de afaceri care, până nu demult, realiza prefabricate pentru crose de crichet, pe care le vindea în Anglia. Businessul începuse să aibă succes, dar a venit criza, iar pe actorii fără tradiție în piață i-a înghițit falimentul. Cristi s-a reprofilat vreo 2 ani pe taximetrie, iar acum este acționar „în fapte bune”.

untitled

Oamenii zâmbesc pe sub mustață și cad pe gânduri. „Ăăă, ăsta nu era tipul care dădea bomboane copiilor și mergea prin spitale să le citească povești?” Ba da, dar îi place să se joace și cu cuvintele. „Să ne gândim la bătrânețile noastre! Fiți siguri că un copil căruia noi i-am dăruit o carte sau i-am citit o poveste ne va ceda locul în tramvai mai târziu!” Se pare că i-a convins de vreme ce, din cei aproape 14.000 de fani adunați pe facebook, se strânge, în fiecare joi, o gașcă de altruiști care să-l însoțească. Continue reading „Lecția de egoism”

Criticul iubit

Alex. Leo Şerban ţinea cursuri de film la CESI. Pentru noi, masteranzii din anul I, el era vedeta. Fiecare avea, dacă nu afirmat cu vehemenţă în pauzele de ţigară, măcar schiţat mental, un prototip al personajului. Criticul de cinema iubit, însă distant. Invitatul cu umor, însă prea ocupat să răspundă la e-mailuri. Tipul savuros cu care ai fi vrut să-ţi scrii disertaţia, însă, fără eticheta de „doctor” pe care nu s-a obosit s-o atârne în palmares, misiunea ta devenea imposibilă. În fine, pedagogul despre care nu ştiai „ce-o să-ţi dea la examen”. Care examen s-a dovedit a fi o estetică a minimalismului. Alex. Leo Şerban avea, bănuiesc, o dietetică a discreţiei şi a bunului simţ. Nu ţi-ar fi pretins niciodată colaje de perioade istorice, analize cu bibliografia canonică la purtător sau uimitoare comparaţii între genuri. Avea, cred, şi o rezistenţă de granit împotriva autorlâcului. Continue reading „Criticul iubit”

Iubirea în videoclipurile muzicale

Nu știu dacă ați încercat vreodată să vă uitați la videoclipuri muzicale cu sonorul la minimum. E un exercițiu reconfortant care-ți demonstrează că marii filozofi ai umanității au rătăcit degeaba în căutările lor fiindcă, după o scurtă exilare în spațiul fără suflu, capeți o înțelegere profundă a lucrurilor. Să luăm, de exemplu, iubirea, temă prolifică în climatul compozițiilor de gen. Cînd se apucă să explice sentimentul pe micul ecran, artiștii glisează între sfioșenie și sex-appeal, putere și slăbiciune, căutare și abandon, disperare și extaz. Se reface, la scară mică, spectacolul vieții cotidiene, cu necazurile și satisfacțiile ei. Majoritatea situațiilor evoluează pe axa întîlnire în club – petrecere în budoar, cu protagoniști care joacă toate cărțile seducției. E, de altfel, cazna noastră, a tuturor, de a cuceri prin vorbe și purtări.

Continue reading „Iubirea în videoclipurile muzicale”

Pentru o reabilitare a rugăciunii

Mi s-a întâmplat adesea, în lungi discuții cu oameni care îmbrățișează sincer ateismul, să mă lovesc – după cum este și firesc – de o rezistență teribilă la adresa rugăciunii. Fie i se reproșează lacrima în exces, patetismul duios și afectul fără discernământ, fie este învinuită de mercantilism. Adică, notează ei, bine-credincioșii se așează în genunchi pentru bani, case, mașini, succese la examene și alte asemenea nebunii pământești. De niciuna dintre zguduitoarele acuzații nu mă voi ocupa aici. Ele fac parte din peisajul nostru autohton, mereu animat de extreme și dârz în fața dilemelor de orice fel. Continue reading „Pentru o reabilitare a rugăciunii”

Credință

E o după-amiază răcoroasă de vară, în Otopeni. Din staţia de autobuz, un drum asfaltat şerpuieşte spre zona de vile, P+1, P+2, dar şi suficiente petice de verdeaţă. Pe o alee pietruită, o casă încă nefinisată la exterior este închiriată de Amalia şi Alex Enuţă, doi tineri de 24, respectiv 27 de ani. Stau aici de cîteva luni, împreună cu cei doi copii ai lor – Nectaria, o fetiţă zglobie, cu alură de Cosînzeană, în vîrstă de 3 ani, şi Simon, un băieţel cuminte, cu păr bălai şi ochi albaştri, în vîrstă de 2 ani.

 

În camera lui, Maica Domnului, Sfîntul Nicolae, părintele Arsenie Boca, părintele Iustin Pîrvu şi alte zeci de iconiţe veghează, lipite una lîngă alta ca un tapet care ar vrea să îmbrace peretele pînă în tavan. Simon este luat din pătuţ pentru şedinţa zilnică de kinetoterapie. Astăzi face exerciţii cu mama şi tata, căci specialistul este în concediu şi nu îşi permit să piardă prea multe şedinţe. Amalia şi Alex au învăţat cîteva exerciţii de antrenare a muşchilor, iar Nectaria zburdă veselă pe lîngă ei. „Simooon, Simooon!“ îl strigă chicotind, urmărindu-i fiecare poziţie. Vine spre el, îl pupă pe obraz şi pe burtă, apoi aleargă sprintenă spre Omiduţa, o jucărie multicoloră cu care s-a împrietenit la cataramă.

Alex pregăteşte patul pentru Simon, iar Amalia îl întinde pe spate şi se strînge turceşte lîngă el. Începe să-i maseze fiecare deget, rînd pe rînd, apoi talpa, glezna. Îi mobilizează genunchii: „Un, doi, un, doi! Bravo!“, apoi mîinile. Îl ridică în poziţia şezut, ţinîndu-l bine în braţe, ca pe o păpuşă. E obosită, dar are răbdare cît să mai dea şi altora cu împrumut. „Foarte bine, foarte bine!“ Urmează cîteva rostogoliri cu mingea de gimnastică. Simon stă cuminte şi, din cînd în cînd, icneşte încet, iar faţa lui se schimonoseşte a durere. „Mama e aici, Simon. Şi Nectaria e lîngă noi, nu plînge. Hai, cîte un pupic de încurajare de fiecare dată“, îi spune punîndu-l pe burtă ca să-i îndrepte coloana. Continue reading „Credință”