Între două lumi

Drobeta-Turnu Severin e un oraș-port al contrastelor. L-am vizitat ca să înțeleg ce îl animă după dezindustrializare și să văd dacă și-a alungat de tot visătorii.

Pe Google Maps, Drobeta-Turnu Severin aduce a foaie de matematică, cu străzi care își dau întâlnire în unghi drept și strâng în pătrățele magazine, case, blocuri, instituții, întreprinderi. Pare organizat de mintea unui logician care i-a schițat meticulos arterele, așteptând ca organismul implantat pe malul Dunării să crească și să se dezvolte. Pentru mulți dintre noi orașul din vestul Olteniei e un teritoriu abandonat între clișeele manualelor de geografie și istorie: aici se află piciorul podului lui Apolodor din Damasc, Castrul Roman și ambițioasa hidrocentrală din perioada comunistă, Porțile de Fier I. Mi le imaginam ridicându-se la suprafață ca-ntr-o carte pop-up și înaintând spre defilare precum copii cu coroniță.

Mai e și anunțul dat cel puțin o dată pe zi de crainica de la Radio Antena Satelor. După un jingle care imită bolborositul apei, la ora 12:10 începe Buletinul hidrologic: Drencova, 800 cm, scade 2 cm, Orșova 225 cm, scade 15 cm, Drobeta-Turnu Severin, 747 cm, crește 10 cm și tot așa până la canalul Sulina. Rigoarea de a informa publicul larg despre nivelul Dunării pare desprinsă dintr-un timp nefiresc și stătut.

Toate aceste șabloane m-au făcut curioasă să explorez spațiul din care veneau și pe care îmi era greu să-l încadrez în contemporaneitate. La asta am adăugat câteva curiozități curente: o rată mare a șomajului care păstrează de o vreme județul printre primele trei din țară, știrile care spuneau că orașul nu va avea căldură la iarnă și cercetări care îl încadrează în categoria shrinking city, adică un spațiu care se contrage. Pentru că am crescut într-un oraș mic am fost mereu preocupată de soarta lor. Am vrut să aflu dacă tot ce știam și intuiam despre Severin înseamnă declin sau o oportunitate de reinventare. Așa că am pornit încolo.

unnamed
Foto: Ana Topoleanu

Înainte de a intra în reședința județului Mehedinți, trenul străbate fără grabă o vale adâncă cu pomi și ciulini mov. Ajungem cu o întârziere de 40 de minute. Cobor. Cele 35 de grade sunt apăsătoare, iar gara, o construcție cu luciri metalice și coloane monumentale, mă face să mă simt mică. În interior, pardoseală în tablă de șah și balustrade din inox. Ies în stradă să caut un taxi. Mă strigă cineva. Continue reading „Între două lumi”