Iubirea în videoclipurile muzicale

Nu știu dacă ați încercat vreodată să vă uitați la videoclipuri muzicale cu sonorul la minimum. E un exercițiu reconfortant care-ți demonstrează că marii filozofi ai umanității au rătăcit degeaba în căutările lor fiindcă, după o scurtă exilare în spațiul fără suflu, capeți o înțelegere profundă a lucrurilor. Să luăm, de exemplu, iubirea, temă prolifică în climatul compozițiilor de gen. Cînd se apucă să explice sentimentul pe micul ecran, artiștii glisează între sfioșenie și sex-appeal, putere și slăbiciune, căutare și abandon, disperare și extaz. Se reface, la scară mică, spectacolul vieții cotidiene, cu necazurile și satisfacțiile ei. Majoritatea situațiilor evoluează pe axa întîlnire în club – petrecere în budoar, cu protagoniști care joacă toate cărțile seducției. E, de altfel, cazna noastră, a tuturor, de a cuceri prin vorbe și purtări.

Continue reading „Iubirea în videoclipurile muzicale”

Pentru o reabilitare a rugăciunii

Mi s-a întâmplat adesea, în lungi discuții cu oameni care îmbrățișează sincer ateismul, să mă lovesc – după cum este și firesc – de o rezistență teribilă la adresa rugăciunii. Fie i se reproșează lacrima în exces, patetismul duios și afectul fără discernământ, fie este învinuită de mercantilism. Adică, notează ei, bine-credincioșii se așează în genunchi pentru bani, case, mașini, succese la examene și alte asemenea nebunii pământești. De niciuna dintre zguduitoarele acuzații nu mă voi ocupa aici. Ele fac parte din peisajul nostru autohton, mereu animat de extreme și dârz în fața dilemelor de orice fel. Continue reading „Pentru o reabilitare a rugăciunii”

Credință

E o după-amiază răcoroasă de vară, în Otopeni. Din staţia de autobuz, un drum asfaltat şerpuieşte spre zona de vile, P+1, P+2, dar şi suficiente petice de verdeaţă. Pe o alee pietruită, o casă încă nefinisată la exterior este închiriată de Amalia şi Alex Enuţă, doi tineri de 24, respectiv 27 de ani. Stau aici de cîteva luni, împreună cu cei doi copii ai lor – Nectaria, o fetiţă zglobie, cu alură de Cosînzeană, în vîrstă de 3 ani, şi Simon, un băieţel cuminte, cu păr bălai şi ochi albaştri, în vîrstă de 2 ani.

 

În camera lui, Maica Domnului, Sfîntul Nicolae, părintele Arsenie Boca, părintele Iustin Pîrvu şi alte zeci de iconiţe veghează, lipite una lîngă alta ca un tapet care ar vrea să îmbrace peretele pînă în tavan. Simon este luat din pătuţ pentru şedinţa zilnică de kinetoterapie. Astăzi face exerciţii cu mama şi tata, căci specialistul este în concediu şi nu îşi permit să piardă prea multe şedinţe. Amalia şi Alex au învăţat cîteva exerciţii de antrenare a muşchilor, iar Nectaria zburdă veselă pe lîngă ei. „Simooon, Simooon!“ îl strigă chicotind, urmărindu-i fiecare poziţie. Vine spre el, îl pupă pe obraz şi pe burtă, apoi aleargă sprintenă spre Omiduţa, o jucărie multicoloră cu care s-a împrietenit la cataramă.

Alex pregăteşte patul pentru Simon, iar Amalia îl întinde pe spate şi se strînge turceşte lîngă el. Începe să-i maseze fiecare deget, rînd pe rînd, apoi talpa, glezna. Îi mobilizează genunchii: „Un, doi, un, doi! Bravo!“, apoi mîinile. Îl ridică în poziţia şezut, ţinîndu-l bine în braţe, ca pe o păpuşă. E obosită, dar are răbdare cît să mai dea şi altora cu împrumut. „Foarte bine, foarte bine!“ Urmează cîteva rostogoliri cu mingea de gimnastică. Simon stă cuminte şi, din cînd în cînd, icneşte încet, iar faţa lui se schimonoseşte a durere. „Mama e aici, Simon. Şi Nectaria e lîngă noi, nu plînge. Hai, cîte un pupic de încurajare de fiecare dată“, îi spune punîndu-l pe burtă ca să-i îndrepte coloana. Continue reading „Credință”

Prizonier

De șase ani, Răzvan nu mai poate vorbi și s-a mișcat foarte puțin. Mama lui speră că prin îngrijirea potrivită îi va asigura un trai demn.

Pe strada Ciacova din sectorul 1 al Bucureștiului, timpul e molcom și îmbătrânit. Casele se ițesc printre cablurile ce trec de la un stâlp la altul, iar mașinile stau smerite pe bordură, ezitând între trotuar și carosabil. Gabriela Zăinescu, o femeie în vârstă de 59 de ani, cu părul roșu electric și zâmbetul foarte alb, își face naveta zilnică spre a doua casă: o clinică de îngrijire și asistență pentru persoane vârstnice unde Răzvan, băiatul ei de 37 de ani, este internat din 2012.

Intră în curte, dă binețe în stânga și-n dreapta, lasă în urmă statuete de grădină, ghivece cu mușcate și un miros îmbietor de mâncare caldă și se îndreaptă iute spre pavilionul unde stă „puiul” ei. Până nu demult, Gabriela a predat economie și filozofie la un liceu din Capitală, și e ca un titirez care ar scoate din hibernare și cea mai amorțită planetă din univers. În interior, un hol lung se deschide spre camera lui Răzvan, care e situată aproape de capăt, pe partea dreaptă. Ajunge în tocul ușii și pășește înăuntru. O lumină îi apare pe chip și se duce să îl sărute pe frunte.
„Puiu’ mamii, te bucuri că a venit mama?”, îi spune foșnind o pungă cu iaurturi și piure de fructe.

Răzvan e întins pe pat, cu mâinile adunate la piept și degetele încleștate ca și când ar vrea să strângă pumnii. Are ochii negri, agili și căutători, iar buza inferioară mușcată adânc, cu două cicatrici în colțurile gurii. Un asistent îl ridică în poziția șezut, sprijinindu-l de câteva perne. Sub cearșaf, are o saltea împânzită de celule pneumatice, în care presiunea aerului crește și descrește la intervale regulate. Astfel, este ferit de apariția escarelor, leziuni care pot mânca pielea până la os dacă rămâi imobilizat timp îndelungat. Gabriela se duce să se spele pe mâini, apoi se întoarce și desface un iaurt. Îi pregătește o linguriță de plastic ca să nu se rănească.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Suntem foarte bucuroși că mâncăm bunătăți, nu-i așa puiu’ mamii?”
Iaurt, brânză de vaci și puțin cappuccino sunt singurele alimente pe care i le-a dat Gabriela din luna martie a acestui an, când, cu mișcări foarte lente, a început să-și recapete reflexul deglutiției, adică al înghițirii. Restul alimentației se face prin PEG, „gastrostomă endoscopică prin piele”, practic un tub care traversează peretele abdominal și prin care mâncarea pasată și medicamentele ajung direct în stomac, ocolind gura și gâtul. Continue reading „Prizonier”