Între două lumi

Drobeta-Turnu Severin e un oraș-port al contrastelor. L-am vizitat ca să înțeleg ce îl animă după dezindustrializare și să văd dacă și-a alungat de tot visătorii.

Pe Google Maps, Drobeta-Turnu Severin aduce a foaie de matematică, cu străzi care își dau întâlnire în unghi drept și strâng în pătrățele magazine, case, blocuri, instituții, întreprinderi. Pare organizat de mintea unui logician care i-a schițat meticulos arterele, așteptând ca organismul implantat pe malul Dunării să crească și să se dezvolte. Pentru mulți dintre noi orașul din vestul Olteniei e un teritoriu abandonat între clișeele manualelor de geografie și istorie: aici se află piciorul podului lui Apolodor din Damasc, Castrul Roman și ambițioasa hidrocentrală din perioada comunistă, Porțile de Fier I. Mi le imaginam ridicându-se la suprafață ca-ntr-o carte pop-up și înaintând spre defilare precum copii cu coroniță.

Mai e și anunțul dat cel puțin o dată pe zi de crainica de la Radio Antena Satelor. După un jingle care imită bolborositul apei, la ora 12:10 începe Buletinul hidrologic: Drencova, 800 cm, scade 2 cm, Orșova 225 cm, scade 15 cm, Drobeta-Turnu Severin, 747 cm, crește 10 cm și tot așa până la canalul Sulina. Rigoarea de a informa publicul larg despre nivelul Dunării pare desprinsă dintr-un timp nefiresc și stătut.

Toate aceste șabloane m-au făcut curioasă să explorez spațiul din care veneau și pe care îmi era greu să-l încadrez în contemporaneitate. La asta am adăugat câteva curiozități curente: o rată mare a șomajului care păstrează de o vreme județul printre primele trei din țară, știrile care spuneau că orașul nu va avea căldură la iarnă și cercetări care îl încadrează în categoria shrinking city, adică un spațiu care se contrage. Pentru că am crescut într-un oraș mic am fost mereu preocupată de soarta lor. Am vrut să aflu dacă tot ce știam și intuiam despre Severin înseamnă declin sau o oportunitate de reinventare. Așa că am pornit încolo.

unnamed
Foto: Ana Topoleanu

Înainte de a intra în reședința județului Mehedinți, trenul străbate fără grabă o vale adâncă cu pomi și ciulini mov. Ajungem cu o întârziere de 40 de minute. Cobor. Cele 35 de grade sunt apăsătoare, iar gara, o construcție cu luciri metalice și coloane monumentale, mă face să mă simt mică. În interior, pardoseală în tablă de șah și balustrade din inox. Ies în stradă să caut un taxi. Mă strigă cineva.

„Unde mergeți?”

„La hotel Continental.”

„Vă duc eu.”

„Cât luați?”

„5 lei. Ca și ceilalți.”

Mă urc în mașina fără firmă și fără aparat. Șoferul are în jur de 50 de ani, fața arsă de soare și un aer binevoitor. „Ați auzit de Elvis Prună?”, îl întreb. „A compus o manea despre Severin în anii ’90.” Dădusem peste melodia tărăgănată și anunțată ca „manea bagabonțească” pe YouTube, în primele căutări despre oraș. Versurile de început – „Cum să mai fac eu avere/ Când beau toată ziua be-reee?!/ Cum să mai fac eu palate/ Când stau prin re-sta-u-ran-teee?!” – sunt interogații de bun-simț, aproape duioase. Taximetristul îmi spune că nu prea merge la petreceri, dar îl sună pe fiul lui, care „sigur se pricepe”. Aflu că cel care o interpretează în prezent, Florin Mitroi pleacă în weekenduri din Severin, fiindcă are de cântat la nunți, așa că n-am șanse să-l găsesc.

Se așterne liniștea și îmi îndrept privirea spre geam. Drumul până la hotel urcă pe lângă Parcul Gării și Parcul Rozelor și se poticnește din loc în loc în crăpături zgrunțuroase de asfalt. Din mașină nu zăresc mare lucru prin perdeaua de pomi și tufișuri stufoase, dar știu că în partea dreaptă ne însoțește Dunărea, „al doilea ca lungime dintre fluviile Europei, după Volga, singurul ce curge de la vest la est”, îmi răsună în minte glasul profesoarei de geografie. În aproape 10 minute suntem în parcarea hotelului și mă pregătesc să plătesc cursa. Îi întind 10 lei și îmi spune că n-are rest. Asta e, îi las toți banii.

Hotelul, moștenire din perioada comunistă, e mai mult lung decât înalt. Are șase etaje și o fațadă sinceră, prin care i se ghicește structura. Înfățișarea aspră îmi amintește de Orașul Radiant a lui Le Corbusier – beton gol, convingător, liniștit. Câteva steaguri flutură la intrare, înfipte ca artificiile pe tort, iar culorile lor tari aprind griul de pietriș. Urc treptele și dau de un parter spațios, cu un plan în forma literei T, pe brațele căreia s-au întins restaurantul și o masă de biliard. Într-un colț, o pianină albă, un ghiveci cu flori, o vitrină în care stau expuse cupe câștigate de echipele sportive locale. La recepție, cinci ceasuri aliniate arată ora exactă la Severin, New York, Londra, Roma și Toronto.  Arunc rucsacul pe un fotoliu albastru, cu capete de leu sculptate pe brațe. Merg să plătesc și aflu că nu este apă caldă decât dimineața, între 6:00 și 11:00, iar seara, între 18:00 și 23:00.

Mă uit indignată. E miezul zilei, o căldură deșertică și, după călătoria de aproape șase ore cu trenul, dușul se anunța cea mai bună ofertă. „Nu e apă caldă din mai”, îmi spune recepționera, o doamnă foarte drăguță. Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare (R.A.A.N.), furnizorul de agent termic  este în insolvenţă și nu mai are fonduri pentru materie primă. Cine și-a instalat boiler electric n-are probleme. Locuitorii fără boiler încălzesc apă în oale, pe aragaz. În orice caz, merg și dușurile reci pe vremea asta. Zăresc și roll-up-ul hotelului pe care scrie Pasiune pentru perfecțiune cu italice.

Iau cheia și mă duc spre liftul cu mochetă albastră. În camera de la ultimul etaj deschid geamul să văd Dunărea. Acalmie. Și acel susur de baltă care-ți alintă urechile. Fluviul însuflețește granița dintre România și Serbia care, de la fereastra camerei de hotel, se reduce la o întindere de dealuri verzi și acoperișuri cărămizii. Orașul-oglindă al Severinului, peste fluviu, e Kladovo, locul unde se păstrează al doilea picior din podul lui Apolodor. Românii merg des „dincolo” pentru pljeskavica, „hamburgerul sârbesc ”, servit cu sos picant și ceapă sau pentru a aduce țigări ieftine. Întrezăresc și portul românesc, care respiră molcom a stingere.

***

Înainte de a porni spre Drobeta-Turnu Severin am cunoscut-o pe Ilinca Păun Constantinescu, o arhitectă de 33 de ani, cu părul ondulat și rochii ludice, interesată de fenomene urbane contemporane și așezări în pragul decăderii. Anul acesta s-a ocupat de orașele port la Dunăre despre care urmează să scrie în lucrarea Shrinking Cities by the Watercourse: The Danube, Forbidden or Ignored Resource că analizele indică că trăiesc o fază incipientă de contracție. Alături de Sulina, Corabia, Zimnicea, Turnu Măgurele și altele, Drobeta-Turnu Severin poate fi catalogat ca un shrinking city, un oraș ale cărui funcțiuni se reduc și din care oamenii pleacă pentru a-și căuta locuri de muncă.

Ies din hotel să adulmec orașul. În stânga, la intrarea în Parcul Rozelor, e un grup statuar, flancat de două tunuri. E Monumentul Eroilor Primului Război Mondial, așezat într-o simetrie fără neliniști, patru coloane dorice, două frontoane, doi vulturi din bronz, doi lei de piatră și o statuie reprezentând Victoria cu spadă și coroană de lauri. Într-o simbioză onestă cu strada, pare a-și fi consumat apogeul la inaugurare, în 1933, iar acum nu mai aduce tresăriri nimănui.

Traversez Bulevardul Carol I și o iau pe strada Ioan G. Bibicescu spre primărie. Oameni puțini, aciuați la umbră și câțiva copiii zvăpăiați lângă o mașină cu înghețată. Trec pe lângă cafeneau Ada-Kaleh, singurul loc din oraș care mai amintește de insula cu același nume, inundată în 1970 de apele de acumulare ale barajului Hidrocentralei Porțile de Fier I. Are iz oriental și puțin glam de provincie, dar aflu de la actualul proprietar că a avut farmecul și mușterii ei, amatori de cafea la ibric și rahat turcesc. La câțiva metri, Episcopia Severinului și Strehaiei, într-o clădire monument istoric de la începutul secolului XX, una dintre cele mai îngrijite pe care le-am văzut până acum. Sfântul Nicodim și un serafim cu aripi albastre se odihnesc pe fațadă, la adăpostul unei nișe suple. Trec pe lângă un cabinet stomatologic închis și pe lângă sediul PNȚCD pe care scrie APĂRĂM ROMÂNIA TA! Jaluzelele verticale sunt trase și nu pot vedea nimic înăuntru, dar la geam stă înrămat un articol alb-negru, cu titlul: Nu toți au acceptat comunismul. Mișcarea Română de Rezistență. Ridic privirea spre etajele superioare și mă bucur de un balcon cu petunii, mușcate și iederă deasă, ca o grădină botanică. În sfârșit, puțină viață. 

„După mine, cel care a proiectat orașul a născut un mort din start fiindcă n-are puncte de tensiune, totul este ortogonal și te plictisește”, mi-a spus un amic arhitect care m-a însoțit într-una dintre vizitele la Severin. E o ordine care nu te lasă să visezi mult însă, de fiecare dată când treci pe lângă un monument istoric – teatrul, cetatea medievală, castelul de apă, piciorul podului, ruinele castrului roman ș.a. –, monotonia se dezmorțește. Sau poate că trecutul, prin faptul că nu mai este, capătă nuanțe de insolit.

Pe strada Crișan , la nr. 9, intru în librăria Sonet despre care am auzit că e cea mai mare din oraș. „Au plecat oamenii cu carte, cei care aveau ceva mai mult decât liceul. Îi simt după cum vorbesc”, îmi spune Dana Tăbărană, proprietara. A mai avut o librărie în magazinul central Decebal, aflat în apropiere, dar a închis-o fiindcă scăzuseră vânzările. „Se închiseseră mai multe magazine în jurul meu și rămăsesem singură pe colț, nu mai venea nimeni.” Dana e o doamnă glumeață, la vreo 50 de ani, cu ochi blânzi și ochelari. De profesie, și ea și soțul sunt geologi și au venit în Severin în 1998 din Galați. Și-au deschis o librărie fiindcă asta le aduce satisfacții sufletești, dar „puteam foarte bine să vând nasturi și elastice”. Cel mai repede se dă bibliografia școlară, apoi noutățile de beletristică. Despre categoriile de vârstă spune că între 18 și 30 de ani „se face gaură”, nu mai sunt interesați de citit.

Tinerii care rămân la facultate aici – există o mică filială a Universității Craiova –, se plafonează. Știe de studenți la Geografie care nu au un Atlas și nu vor unul sau de alții care studiază la Litere și nu le trebuie Istoria literaturii lui George Călinescu. „În general nu se cunoaște unde-i biblioteca”, spune ea. „Eu am o vorbă: tinerii se duc, iar noi o să rămânem să stingem lumina”, îmi spune. O întreb despre slujbele din oraș și îmi spune că bătălia e pe cele de la stat. „Cred că mai mult de 50% sunt bugetari. Afacerile particulare o duc foarte greu”. Și, ca peste tot, mulți români care lucrează în străinătate și trimit bani acasă.

Severinul cu împrejurimile e frumos, „mai ales pentru pensionari”, iar Danei îi place să se plimbe prin parcuri și pe Crișan. Înainte de a fi reabilitată, oamenii îi spuneau Strada Foamei fiindcă nu găseai niciun chioșc să cumperi o apă, niciun copac să țină umbră, nicio floare. Acum e zona de promenadă preferată a severinenilor. Înainte să plec, Dana îmi recomandă o plimbare prin defileul Dunării, care pornește din dreptul Gurii Văii, localitate-cartier la periferia estică și continuă până la Moldova Nouă, oraș port în județul Caraș-Severin.

Sunt peisaje de Game of Thrones, între grandios și ireal, cu stânci semețe, înfășurate în păduri și o Dunăre care ar înghiți infinitul. Le știu din ghidurile turistice care prezintă regiunea și care se mândresc cu Chipul lui Decebal, realizat între 1994-2004, monument „cu 6m mai puțin decât Statuia Libertății și cu 8m mai mult decât Statuia lui Iisus din Rio de Janeiro”. Basorelieful de 55 de metri înălțime, împietrit între localitățile Eșelnița și Dubova a fost comandat și finanțat de Iosif Constantin Drăgan, un om de afaceri originar din Lugoj. El a vrut să aducă „un omagiu ultimului rege dac” prin monumentul „dârzeniei, cutezanței și mândriei”, potrivit site-ului fundației care îi poartă numele. Sub chip stă săpată o inscripție în latină: DECEBALUS REX DRAGAN FECIT (Regele Decebal, făcută de Dragan)

Aproape de librărie, la două străzi de dreptunghiul care înglobează Primăria, Prefectura și Consiliul  Județean, e Decebal Shopping Center. Mă întreb cum erau oamenii care veneau la cumpărături în fostul „magazin central” acum 50 de ani; ce visuri și aspirații aveau, cum se purtau și dacă felul în care vibrează astăzi orașul i-ar emoționa. Intru și iau liftul până la cinci, ultimul etaj. Pe aproape toată suprafața se întinde restaurantul Decebal, gol și somnoros. Nici la bar nu e nimeni. Vine după câteva minute un ospătar și-l rog să-mi deschidă ușa de la terasă, să pot vedea orașul de sus. Panorama are frumusețea detașării, iar clipele sunt bogate fiindcă domini vizual aproape totul: străzile care fie coboară spre Dunăre, fie merg paralel cu ea, parcurile, blocurile, casele, Catedrala Învierea Domnului, Hala Radu Negru și Castelul de Apă, care a fost reabilitat cu aproape un milion de euro, dar este închis fiindcă nu are autorizație ISU.

***

Mă întorc în restaurant și mă îndrept spre ieșire. Iau din nou liftul până la parter, ies din magazin și mă opresc la Hala Radu Negru, monument istoric ridicat în 1907 și una dintre clădirile mele preferate din oraș. Are geamuri mari și haină de cărămidă roșie. Îmi imaginez că a apărut printr-un melanj fantezist între Bursa Mărfurilor din București și gara São Bento din Porto. Mi-o imaginez cucerită de artiști și reconvertită într-un hub cultural cu spații de expoziții și ateliere unde să crească firesc limbajul urban cool al creativilor. Iar în părculețul din fața ei, concerte electrice în aer liber. La Berlin, ar fi fost pe val. Sper ca într-o zi să se răzbune și să-și ceară drepturile.

Acum e asediată de un mare magazin chinezesc în care miroase greu a plastic și în care se întind tarabe cu încălțăminte, haine, mochete, castroane, jucării. Îmi continui plimbarea prin parcul Tudor Vladimirescu și ajung lângă un ochi de apă cu o sculptură rotativă din inox în formă de horă, Fântâna Cinetică care animă letargia după-amiezii și în fața unui uriaș păzit de doi grifoni, Teatrul „Theodor Costescu”. S-a aflat în restaurare timp de șase ani, dar momentan este închis, fiindcă nu există trupă care să joace. Fac stânga pe bulevardul Carol I și merg pe lângă un șir-colaj de case cu arcade scurte, coloane groase și brâuri decorative până la o clădire tip bloc puțin ștearsă, unde își are sediul Direcția Județeană Mehedinți a Arhivelor Naționale.

Mă întâmpină directorul Tudor Rățoi, un domn amabil, în vârstă de 63 de ani, cu cămașă călcată și ochelari. A fost muzeograf la Muzeul Regiunii Porțile de Fier și a venit aici cu repartiție în 1976, după ce a absolvit Facultatea de Istorie din Iași. Prima lui vizită în Severin are aer de poveste. „Am coborât din tren și am urcat spre Hotelul Parc, actualul Continental, iar apoi am luat-o pe bulevardul Theodor Costescu și am admirat aleea cu castani”, îmi spune. „Forfotea de tineret. Eu mă întreb unde au dispărut tinerii ăștia?” În birou are multe cărți și un poster cu fotografia lui Marin Sorescu lângă care citesc poezia Boala. Ce coincidență. Două versuri din aceeași poezie mi-am scris și eu pe husa de la Kindle: „Ziua mă doare soarele / Iar noaptea luna și stelele.”

„Severinul este un dar al Dunării”, îmi spune istoricul. Aflată în zona de răscruce a drumurilor pe uscat și pe apă care duceau la nord și la sud de fluviu, câmpia terasată în care s-a instalat orașul modern de mai târziu păstrează mărturii încă din paleolitic, adică cu peste un milion de ani în urmă. Mă întorc în timp, când se vâna cu bolovani ciopliți, bărcile se scobeau în trunchiuri de copac, iar oamenii se adăposteau în bordeie săpate în pământ, pe malul apei. Îl întreb despre situl arheologic de la Schela Cladovei unde știu că s-au descoperit morminte de acum 9.000 de ani, ca să aflu dacă e semnalizat ca obiectiv turistic. Nu, nu e amenajat în niciun fel, îmi spune, deși „e unul dintre cele mai vechi situri care atestă locuirea în Europa”. În localitatea Lepenski Vir, din Serbia, un loc similar a fost dezgropat și amenajat sub o structură de sticlă pentru vizitatori. Mă gândesc că ar putea deveni un must-see pe viitor.

Cam acum 4.500 ani au pătruns aici popoarele indoeuropene, iar între băștinași și noii nomazi s-a produs o sinteză etnică, lingvistică și culturală care a dus la formarea poporului trac. Ca spațiu, ei ocupau teritoriul din sudul Dunării, între Marea Neagră, Marea Marmara și Marea Egee, învecinându-se la vest cu Macedonia și Serbia de azi. Aproape o mie de ani mai târziu, s-a cristalizat civilizația geto-dacică, ca ramură a tracilor din nord, iar cea mai importantă dintre așezările pe care le-au format aici a fost Drobeta. Ocupată de romani în urma războaielor conduse de împăratul Traian (101-102 și 105-106), așezarea a devenit un important centru comercial și de apărare unde s-a ridicat în aceeași perioadă castrul militar Drobeta și podul lui Apolodor din Damasc. (Sub ocupație romană, Drobeta a înflorit, ajungând să fie numită Splendidissima Colonia în timpul împăratului Septimiu Sever de care se leagă, după cei mai mulți istorici, și numele Severin de mai târziu.)

„În jurul piciorului podului băltește apa, iar zona limitrofă este insalubră”, îmi spune istoricul despre situația de azi. Cu toate acestea, e un brand local. Pe oricine întrebi știe să te direcționeze. Cuva de beton construită pentru a-l proteja nu oprește infiltrațiile apei așa că ruina e înconjurată de o baltă cu vegetație și pești. Pentru puștii pe care i-am găsit pescuind acolo, la asfințit, e loc de joacă; dacă ar putea să-l escaladeze, ar privi de la înălțime spre sârbi. Simbolic, podul a fost adus și în oraș, printr-o machetă de lemn amplasată în sensul giratoriu unde se intersectează Calea Timișoarei, strada Tudor Vladimirescu și Bulevardul Carol I, „poarta de intrare în municipiu dinspre vest”.

Nici castrul nu pare pregătit de oaspeți. Din fosta tabără militară se mai văd astăzi fundațiile, cu cele patru porți laterale, locuințe și depozite de arme, iar în centru, clădirea comandantului. Întregul sit, alături de Muzeul Regiunii Porților de Fier, băile romane și piciorul podului au intrat din 2009 într-un amplu proces de reabilitare, finanțat prin fonduri UE și care ar fi trebuit finalizat în 2013. Pe parcurs, s-a constatat că sunt necesare lucrări suplimentare care nu au fost incluse în bugetul inițial și s-a obținut o prelungire a termenului până la sfârșitul lui 2015 pentru căutarea de noi fonduri. În continuare șantierul e în stand-by. M-am furișat înăuntru printr-o gaură a gardului de plasă care împrejmuiește situl și am văzut pietrele romane în hibernare. Nu mișca nimic. Doar vântul și Dunărea indiferentă.

Orașul modern Turnu Severin s-a înființat în 1833, la patru ani de la semnarea tratatului de la Adrianopol (azi Edirne, Turcia) prin care s-a încheiat războiul ruso-turc din 1828 și prin care s-a liberalizat comerțul pe Dunăre. Astfel, Țara Românească, implicit și Ținutul Severinului, a ieșit de sub controlul direct al Porții. În schimb, s-a instalat ocupația rusească, care trebuia menținută, conform tratatului, până la plata despăgubirilor de război de către turci. Cum rușii erau interesați să oprească atât înaintarea turcilor, cât și a austriecilor spre sud-estul Europei, s-au axat pe dezvoltarea orașelor de la Dunăre și Severinul a avut de câștigat.

„Turnu Severin era legat de fluviu și așa a și evoluat”, spune directorul de la Arhive. Rățoi vorbește cu entuziasm despre nașterea orașului, de parcă toată istoria i se derulează viu în fața ochilor. Generalul rus Pavel Kiseleff împreună cu arhitectul de origine catalană Xavier Villacrosse au gândit planul Severinului cu „fața spre Dunăre”, aliniindu-i străzile fie paralel, fie perpendicular cu ea. La început, populația a fost eterogenă. Românii din satul apropiat Cerneți (incendiat de turci în război) își exprimaseră dorința de a se strămuta, dar au refuzat să-și plătească locurile de casă și așteptau să le primească gratuit. Atunci Adunarea Administrativă a Țării Românești a emis o hotărâre prin care s-a acordat străinilor dreptul de a-și achiziționa terenuri în noul oraș, care s-a populat imediat cu austrieci, germani, maghiari și italieni. Negustorii și meșteșugarii, micii burghezi din centrul Europei, vedeau în Severin un loc excelent pentru afaceri și doreau să profite de faptul că Dunărea devenise o arteră de importanță europeană. Au venit cu vederi occidentale și cu o mentalitatea capitalistă într-o piață închisă, unde raporturile sociale erau de tip feudal.

Adevărata dezvoltare economică a Severinului a început în 1851, când societatea austriacă de navigație a construit aici Agenția de Navigație și Șantierul Naval. Funcționari, marinari și meseriași germani și maghiari s-au stabilit în oraș, sprijinind și apariția școlilor profesionale. Un an mai târziu s-a inaugurat șoseaua Severin-Craiova care, alături de Dunăre, a transformat orașul într-un Eldorado al Olteniei vestice. Un scurt bilanț realizat de Mihai Butnariu în Monografia municipiului Drobeta-Turnu Severin arată că, în 1911, în Severin existau: „Șantierul naval, fabrica de bere Traian, fabrica de tuburi de ciment, fabrica de gheață, fabrica de bomboane, două fabrici de cărămidă, cinci fabrici de săpun, o mare manufactură de tăbăcărie, trei ateliere de lăcătușerie, trei ateliere de căruțe și un atelier de turnătorie”, și o populație de peste 23.000 de locuitori.

„Regimul comunist a făcut și lucruri bune, dar poate că uneori haotic”, continuă directorul de la Arhive. De exemplu, politica de transferare a țăranilor de la sat la oraș, aduși ca să muncească în marile întreprinderi, a schimbat aspectul Severinului, dându-i un caracter pestriț. Este perioada în care orașului i s-a alipit numele antic Drobeta, fiindcă amintea de rădăcinile traco-getice pe care comuniștii doreau să le sublinieze, înlăturând astfel influențele occidentale „cotropitoare”. Dar e un nume pe care locuitorii nu l-au asimilat; mi s-a întâmplat de câteva ori să spun „Drobeta” și să fiu corectată cu „Severin, noi suntem severineni”.

Partidul a construit mult, cu materiale ieftine, fără a ține cont de specificul orașului, anexându-i cartiere-dormitor cu aspect șablonizat. Astfel de blocuri s-au ridicat peste tot în România și au devenit ceea ce literatura de specialitate numește astăzi „zone de tip ghetou cu blocuri de proastă calitate” sau „foste colonii muncitorești”. De obicei, apartamentele abia îndeplinesc standardele minime de confort, au suprafețe mici, în care se îngrămădesc baia, bucătăria și sufrageria/camera de dormit. Le-am descoperit și în Severin în zone mărginașe pe care locuitorii din centru le consideră ca fiind dezolante, rău famate, uneori chiar neaparținând orașului.

Comunismul a însemnat și epoca marilor proiecte de țară, iar aici, unul dintre obiectivele de anvergură l-a reprezentat Hidrocentrala Porțile de Fier I, construită în parteneriat cu Serbia și la care au lucrat aproape 10.000 de oameni numai pe malul românesc. Un plan măreț realizat cu sacrificii: pierderea a aproximativ 100 de vieți în accidente de muncă și strămutarea a 10 localități.

„Construcția a început la 7 septembrie 1964 și s-a finalizat la 16 mai 1972”, începe muzeografa de la muzeul Hidrocentralei Porțile de Fier I în timp ce coboram cu liftul în camera turbinelor. Suntem un grup de vreo 20 de oameni, câțiva străini care vorbesc engleză, câțiva veniți din Orșova și o familie de români stabilită peste hotare. Doamna e plinuță, cu părul creț și ochelari, genul de funcționară de la poștă. Stând lângă ea am observat că zâmbea pe ascuns, că are un dinte auriu și că strecura mici ironii la adresa grupului.

„Coborâm 20 de metri pe lângă apă, nu sub apă”, ne spune.

Ajungem rapid în locul destinat vizitatorilor, un fel de balcon închis cu sticlă de unde poți vedea aliniate cele șase turbine Kaplan care asigură 15% din energia României. Sala e înaltă și are ceva protocolar, rece. În orice caz, funcționează. Simțim vibrația la picioare și un huruit pe fundal. De fapt, ce se vede la suprafață ca un moț cu alb și galben e doar o mică parte a turbinei, care are o putere de 195 megawați și o greutate de 3.680 tone. Fiecare turbină e legată la un transformator instalat afară, pe platformă. Apa vine din partea dreaptă, de la 30 de metri  înălțime, rotește turbinele, produce energia electrică și iese în aval, în partea stângă. Oricât de mic ar fi debitul apei, tot e suficient și pentru noi, și pentru sârbi. „Noi cu sârbii împărțim Dunărea, nu energia”, ne spune muzeografa.

Ne întoarcem în sala de expoziție de la intrare în care sunt panouri stil insectar cu fotografii și explicații școlărești, vase de lut dinainte de Hristos și un remake după interiorul unei case turcești cu narghilea și covoare colorate. Un „tribut” adus insulei Ada-Kaleh, locuită de o importantă comunitate turcă până să fie înghițită de lacul de acumulare al centralei. După dispariția insulei cu trandafiri și viță sălbatică, majoritatea locuitorilor ei fie s-au retras în Dobrogea, fie au emigrat în Turcia.

La ieșire din muzeu, românii veniți din străinătate se uită după suveniruri și spun că România e frumoasă. „Ei aș, nu-i adevărat. La ce v-ați întors? Bine că doar în vacanță!”, le răspunde vânzătoarea din spatele vitrinei. „E frumoasă, dar păcat de cum e condusă”, se aude un alt glas.

În 1972, s-a deschis la Severin  Combinatul de Celuloză și Hârtie (CCH) care avea cinci secții: prelucrare hârtie ambalaj, carton ondulat, preparare lemn, grup chimic și tratare apă. După 1990 a fost reorganizat ca societate pe acțiuni și a început să aibă profit. Totuși, situația economică a societății s-a înrăutățit din nou, iar în 2009 salariații au fost trimiși în șomaj. Dana Borontiș, președinta filialei Cercetașii României din Severin, o tânără  de 30 de ani ai cărei părinți au lucrat de la 16 ani în CCH, spune că a fost un șoc.

„Să treci pe lângă combinatul care suna de trei ori pe zi când se schimbau turele, la 7:00, 15:00 și 23:00 și să vezi ditamai matahala care părea de nezdruncinat, goală și cu un afiș De vânzare pe poartă te afectează”. Ea era mică atunci și, chiar dacă orașul i se părea „frumușel”, nu s-a gândit nicio clipă că se va întoarce aici. Voia să locuiască într-un oraș mare sau în altă țară, „să o ia de la zero”. Dar, după absolvirea facultății și câteva experiențe în străinătate, și-a dat seama că poate schimba în bine comunități mici și s-a întors.

Între 1979-1987 s-a construit Combinatul de apă grea ROMAG, care a avut ca principal scop alimentarea cu apă grea a centralei nucleare de la Cernavodă. Între 1982-1985, s-a construit Termocentrala Halânga pentru a asigura aburul tehnologic necesar combinatului de apă grea, dar și pentru încălzirea orașului. În 1998, cele două mari unități s-au unit în R.A.A.N. (Regia Autonomă pentru Activități Nucleare), demarându-se și un plan de investiții prin care termocentrala să se alinieze cerințelor de mediu impuse de UE.

Pavel Brăila a lucrat în termocentrală din 1984 și a fost dispecer, electrician, lider de sindicat. Ne-am întâlnit la Good Cafe, o cafenea la bulevard, spre ieșirea din oraș. Are 61 de ani, un aer bonom și e dintre oamenii prezenți ai generației sale. S-a preocupat de reducerea costurilor fiindcă asta ar fi scăzut prețul apei grele și ar fi făcut-o mai accesibilă pentru export. „Într-o noapte am redus 10 tone de abur – consumurile, în proporție de 80% erau aburul, energia termică și energia electrică”, spune Brăila. „A doua zi m-am dus la directorul tehnic să mă laud. El a zis bine, hai să reducem consumurile și o să fie bine”.

Dar nu a fost. În 2013, uzina a intrat în insolvență din cauza datoriilor, iar în iunie anul acesta s-a declarat oficial falimentul. În noiembrie 2015, peste 1.500 de angajați au fost disponibilizați, majoritatea specializați la locul de muncă și neavând altă calificare. Brăila, șomer de atunci , spune că „e vai și amar”, atât din cauza faptului că oamenii au rămas fără locuri de muncă, cât și a problemelor legate de încălzirea orașului. În prezent, se investește într-o nouă centrală pe gaz și, în cazul în care nu va fi gata până în octombrie, s-a convenit cu lichidatorul judiciar al R.A.A.N. ca iarna aceasta încălzirea orașului să fie asigurată tot de termocentrala Halânga .

„Vai și amar”-ul lui Brăila e spus cu zâmbetul pe buze și cu o încredere neclintită în generațiile viitoare. „Voi sunteți speranța, voi să nu vă lăsați”, mai adaugă la despărțire, înainte de a traversa bulevardul spre casă.

***

O iau pe strada Dimitrie Bolintineanu, pe lângă parcul Aluniș, spre gară. Îmi vin în minte ipotezele shrinking city despre care am discutat cu Ilinca, care și-a început cercetarea analizând datele demografice de la recensăminte, primul indicator după care trebuie urmărit fenomenul. Ilinca a colindat timp de trei ani aproape 60 de orașe din România – orașe turistice, industriale, orașe cu profil agricol, orașe-port la Dunăre – pentru a investiga felul în care au supraviețuit tranziției și a realizat că majoritatea se confruntă astăzi cu diferite tipuri de declin: socio-cultural, economic, fizic, demografic.

„Jumătate din orașele țării au în acest moment cu o cincime de locuitori mai puțin decât în 1990”, mi-a spus Ilinca. În plus, a întâlnit o nostalgie după perioada comunistă și o deznădejde generalizată. „Pentru unii oameni, momentul de înflorire a orașului coincidea cu perioada lor de tinerețe și punerea în balanță a acelui moment cu deziluzia de azi produce o depresie adâncă despre care se vorbește prea puțin.” (Toată cercetarea ei prin țară, cu hărți, fotografii, note explicative și evenimente ocazionale poate fi explorată în expoziția Orașe românești în declin, deschisă la Muzeul Național de Artă Contemporană din București până în luna octombrie.)

Și Severinul este un oraș care descrește. În 1992, la primul recensământ după revoluție, Severinul avea numărul cel mai mare de locuitori de până atunci – peste 115.000. În 2011, numărul locuitorilor stabili se apropia de 90.000. Acel prim recensământ de după aderarea României la UE, a arătat că populația stabilă a țării s-a redus în 10 ani cu peste 1.500.000 de  locuitori, mulți plecând să lucreze în străinătate. 

Într-un raport al Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, din iunie 2016, județul Mehedinți e pe locul trei la rata șomajului, 10,29%, după Vaslui (10,88%) și Teleorman (10,62%).

E începutul maladiei, cum numește Ilinca fenomenul shrinking city.

Mai întâi moare motorul economic sau orice tip de activitate care ținea orașul în viață. Urmează a doua fază a declinului: dotările orașului se împuținează, iar asta nu înseamnă doar că dispare cinematograful, ci că ansamblul utilităților publice se reduce. În ultima etapă, locuitorii pur și simplu îl abandonează.

Ce i-ar trebui Severinului?, l-am întrebat pe directorul de la Arhive care mărturisea că orașul nu mai este atractiv pentru tineri. „Ceea ce se poate face e să se alerge după investitori”, mi-a spus.

Pe Calea Timișoarei, drumul de ieșire din Severin spre vest, văd un șir de hale peste care s-a așezat timpul. Unele seamănă cu niște sere nesfârșite din sticlă, altele mai robuste, cu pereți din beton și ochiuri de geam lipsă. Anunțuri „De vânzare”. Îmi amintesc de acele brown fields despre care vorbea Ilinca, foste situri industriale care au ieșit din uz și care ar putea fi refolosite. Iar asta, nu doar că ar implica cheltuieli mai mici decât ridicarea unei noi construcții – în cazul deschiderii unui hipermarket, de exemplu –, dar ar schimba și imaginea orașului.

Mă îndrept spre Gura Văii, localitatea componentă a Severinului, împreună cu primarul nou ales, Marius Screciu, un bărbat de 47 de ani, care și-a început cariera politică ca membru al organizației de tineret PSD. Până la alegerile din iunie pe care le-a câștigat cu 41.91% în fața unui contracandidat din PNL (care a luat 38.65%), a fost consilier local, președinte PSD Severin, secretar general PSD Mehedinți și viceprimar.  Screciu a absolvit Facultatea de Educație Fizică și Sport din București, Facultatea de Administrație Publică a Universității Craiova și Colegiul Național de Apărare și s-a întors în Severin pentru că nu și-a găsit locul în altă parte: „aici vreau să mor, aici este sufletul meu”. Îi plac oamenii și Oltenia perfectului simplu cu „făcui”, „mersei”. În campanie a avut sloganul „Primar pentru un Severin puternic!” și susținerea lui Victor Ponta care, într-una dintre vizitele sale în Severin, a declarat: „Pe Marius de vreo 12 ani îl tot creștem să fie primar .”

În mașină, vorbim despre piața muncii. Știe că are de condus un oraș a cărui energie se pierde. „Înainte de alegeri, am făcut campanie door-to-door și am dat peste o scară de bloc unde din 20 de apartamente doar trei mai erau locuite”, îmi spune. „Restul sunt plecați în străinătate”. Ieșim de pe drumul principal la dreapta și avansăm pe lângă râul Jidoștița, care curge spre Dunăre. Ajungem în fața a două imobile, izolate de celelalte case din localitate și în spatele cărora se întinde deasă pădurea. Aici locuiesc familii cu venituri foarte mici care primesc ajutor de la primărie.

Nici nu coborâm bine din mașină că oamenii se și strâng în jurul lui. O tânără cu părul oxigenat și cu un copil în brațe, un bărbat cărunt cu privirea plecată, un altul încruntat cu mâinile în șold, o doamnă știrbă îmbrăcată în roșu. Încep să se vaite. N-au bani, îi atacă hoții, au nevoi. Se apropie încet și un bărbat gras, în papuci, cu cămașa descheiată și urme de tăieturi pe corp. Dau noroc. Vorbesc despre un eventual proiect de reabilitare a blocurilor, despre ajutoare, îmbunătățiri. Intrăm în unul dintre blocuri și mă izbește un miros greu, înțepător. Scara e murdară și coridoarele întunecoase. Ni se deschide o cameră ca de cămin, cu linoleum scorojit pe jos și niște perdele roz la fereastră. La perete, o canapea unde doarme o fetiță mică, până într-un an, pe care mama o ia în brațe și ni-o arată. S-a născut cu handicap. Deasupra patului, o puzderie de inimioare roz și albastre lipite pe perete. Ieșim și mergem spre capătul coridorului. Camerele și mai ales mizeria se repetă la indigo. Plecăm, iar oamenii se țin de primar până la mașină.

„Crearea de locuri de muncă nu este în fișa postului, eu pot doar să ofer facilități pentru investitori”, spune Screciu. În campanie le-a vorbit oamenilor despre construirea unui parc industrial și logistic cu fonduri UE și care le-ar oferi companiilor numeroase facilități: tarife de concesiune scăzute, acces la utilități, acces la trei căi de transport (feroviar, rutier, fluvial), poziționare strategică la granița cu Serbia . Legat  de piața muncii, primarul crede că e și o problemă de mentalitate la mijloc.

„La noi, din cauza traficului cu Serbia, oamenii au fost învățați să bage un leu și să scoată doi”, mai spune primarul. „Lucrurile mergeau, se roteau. Odată încheiat acest trafic, s-au pomenit că trebuie să se ducă la muncă pe bani puțini.” Screciu a copilărit în zona parcului Kiseleff și își amintește că în anii ’80  autobuzul care făcea legătura dintre oraș și zona industrială din vest era arhiplin la ora 6:30 dimineața. „Dar nu mai poți învia marile combinate. Nu poți aduce mortul de la groapă”.

***

Pe strada Veterani, în partea de nord-est a orașului zbârnâie boxele unui laptop la intrarea în târgul de vechituri: „Drobeta, Drobeta, Turnu Severiiin / Aicea orașu’ de șmecheri e plin / Bișnițarii, panglicarii, sute de panacotari / Pa-na-co-tari, Pa-na- co-ta-riii !”

E maneaua lui Florin Mitroi despre care am vorbit cu șoferul de taxi și care „rupe la petreceri”, aud de la niște tineri. Plătesc un leu să intru în spațiul amenajat pentru chilipiruri și mi se deschide o listă infinită: haine, încălțăminte, oale, bibelouri, pături, CD-uri, tablouri, frigidere, piese auto, schiuri, biciclete, chiuvete și căldări din inox. Prețurile sunt mai mici decât în magazinele obișnuite și, în bună parte, oamenii vând de prin casă pentru a-și întregi veniturile. La categoria „de import” găsești țigări de la sârbi, bulion de la bulgari, detergenți și cosmetice din Austria și Germania. Miroase a gogoși și a pește prăjit.  Oamenii se tocmesc și se fâțâie de colo-colo.

„Ce-aveți aici?”, îl întreb pe un colecționar în tricou roșu și cu pălărie de inspirație Western.

„Vederi, timbre, cărți”, îmi spune arătând spre taraba plină cu de toate.

La gât poartă un medalion cu zodia Gemeni fiindcă îi aduce noroc. „Cică să nu fii superstițios. Eu nu eram, dar de când îl port am scăpat de necazuri”. Vorbim despre cum merg vânzările și ridică din umeri.

„Așa și așa.”

„Sunt mulți colecționari în Severin?”, întreb.

„Suntem câțiva, dar unii se duc la București. Acolo e vânzare mai bună.”

Se bucură că-i fac poză și c-o să fie pe Facebook. Vine și colegul de la taraba apropiată. „Pe mine n-ai vrut să mă pozezi!”. I-am fotografiat pe amândoi ținându-se de gât, în spatele tarabelor haotice. Cumpăr trei vederi cu Porțile de Fier și îmi mulțumește.

„Să vă purtați zodiacul!”, aud la plecare.

Trec pe lângă o tarabă de șepci colorate, cu tot felul de inscripții: Mercy, Cocaine & Caviar, New York, Justin Bieber, Supreme, Armani Exchange. Zăresc și cutii cu gumă Turbo la 30 de bani bucata, ochelari din plastic și câteva cărți: Învățătoarea cu ochii de aur, Să ne iubim pământul și Poezii de George Coșbuc. Totuși, în târg, cele mai multe sunt grămezile de pantofi second-hand și întinderile de adidași albi cu inserții neon. Pierd vremea, necăutând de fapt nimic. Nici nu știu cum să mă orientez în avalanșa de oferte. Favoritul meu rămâne tigrul din pluș care păzea două lăzi cu sticluțe cu lac de unghii la 50 de bani bucata, în fața unui minivan cu marfă. Pe acoperișul mașinii, un alt tigru lângă o antilopă cu gâtul plecat. Amândoi din pluș. Ies din târg cu sentimentul de oboseală și haos.

***

Cătălin Boțilă are 33 de ani și e unul dintre tinerii care au ales să rămână în Severin. A început să compună hip-hop în cartierul Schela de la periferia vestică a orașului când era în liceu. Are sprâncene dese, ochii mari și e relaxat. Povestim pe o bancă, în parcul Dragalina de lângă teatru, aproape de Dunăre. „Cântam despre sărăcie, nu aveam bani, eram supărat pe tot”, îmi spune. A primit un walkman cu baterii și o casetă cu B.U.G. Mafia pe care a ascultat-o pe repeat două ore și s-a prins microbul de el, chiar dacă inițial nu-i plăceau fiindcă „aveau înjurături”.

Trupa pe care a înființat-o cu un prieten și cu care a cântat prima dată la Balul Bobocilor se numea Vulgar. „Lumea aplauda, dar eu cred că ne-am făcut de râs”, spune Cătălin. Au urmat cântări în discoteca No Limit, cea mai tare din oraș, la subsolul Magazinului Decebal, unde în prezent s-a deschis un magazin de mobilă. Acolo se țineau balurile și tot acolo au cunoscut o tipă talentată pe care au convins-o să le cânte refrenul pentru piesa Zile mai bune. Refrenul suna cam așa: „Nu, nu, nu e întotdeauna cum vrei tu/ Vezi mereu că e din ce în ce mai greu.” El avea strofe de genul: „M-am săturat de toți, toate s-au întors pe dos/ Vreau să ajung sus, chiar dacă ar fi să merg pe jos/ Mamă, te rog, nu fi supărată/ Chiar dacă o să plec, o să mă întorc acasă.”

Garsoniera în care locuia cu părinții, la etajul patru al blocului construit de Partid cu muncitori de la Șantierul Naval, avea un hol mic și o bucătărie. Baia era la comun, pe coridor. După ’90 s-au mutat într-un apartament cu două camere, în același cartier. Ca să ajungem acolo din centru, am luat-o pe Calea Timișoarei. În mașină vorbim despre muzica lui și despre cum scria ca să ironizeze sistemul politic. Are o voce limpede. În campania alegerilor locale din 2008, piesa Un hoț pe cinste făcea referire la primarul de atunci, care candida pentru al doilea mandat după ce schimbase partidele: „Am planul pus la punct ca în patru ani de zile/ Să ajung la un Q7 și la încă două vile.”

Încetinim în dreptul unui magazin roșu strident cu îmbrăcăminte, încălțăminte și alimentară, construit ca o anexă în fața unui bloc cu trei etaje. Facem dreapta și explorăm cartierul rupt de oraș. Blocurile sunt văruite în ocru, vernil și gri, și îți lasă o senzație de secetă. Au fațadele neîngrijite și de la fiecare apartament se ridică coșuri de tinichea cu dâre ruginii. „Nu există încălzire de la oraș aici, fiecare apartament are sobă proprie”, îmi spune. Cine a avut bani și-a izolat apartamentul și, din loc în loc, sclipesc pătrate albe de polistiren. „Cine stă la parter și e mai tupeist și-a mai făcut o cameră”, îmi arată Cătălin un loc unde proprietarul s-a extins pe trotuoar cu încă trei pereți și o fereastră.

Cătălin nu a fost niciodată tentat să plece mai ales că părinții nu au avut posibilități materiale să-l sprijine la facultate în altă parte. S-a mutat din Schela „în oraș” acum câțiva ani, dar mama locuiește încă aici. Tatăl muncește în Spania și face tot ce a făcut o viață, vapoare. La muzică a renunțat după liceu când și-a dat seama că nu poate trăi din asta și a lucrat ani buni ca editor în televiziune. Acum e fotograf de eveniment și vrea să-și deschidă un studio foto-video. Dacă n-o să-i meargă cu propria afacere, ar fi nevoit să plece, dar nu își dorește asta. Îi place orașul fiindcă aici a crescut. Dar în Severin nu mai mișcă nimic, „totul e sec, trist, obosit.”

Tot în Schela, dar în zona de case  a cartierului rupt de oraș a copilărit și Ion-Constantin Șolga, care a plecat din Severin după liceu și s-a stabilit în București. E un tânăr înalt de 32 de ani, are ochi pătrunzători și îți dă multă energie. Când era copil, vedea multă sărăcie în jur. După închiderea Șantierului Naval unde lucrau ambii părinți, a înțeles că singura lui șansă e să plece. „Odată cu pierderea locului de muncă, li s-a năruit toată viața. A urmat depresia tranziției”, spune Costi. În prezent, mama lui lucrează în Italia, sora în Spania, fratele în Anglia, iar tatăl s-a reîntors de curând în țară fiindcă are probleme de sănătate, după ce a fost în Serbia, Italia, Polonia, Spania și Țara Galilor.

În liceu, a fost olimpic național la istorie, iar în capitală  a urmat Facultatea de Drept. Ne-am întâlnit în București, la sediul Mișcării pentru Acțiune și Inițiativă Europeană (MAIE), organizație pe care a înființat-o în 2012 pentru a se dedica proiectelor de educație non-formală cu care speră să construiască o altfel de conștiință civică. O parte dintre ele le-a implementat și în Severin fiindcă simte că societatea e amorțită și crede că școala te învață orice, dar nu să fii cetățean.  În Săptămâna Altfel a organizat spectacole de teatru pentru copii, le-a vorbit elevilor despre protejarea arhitecturii tradiționale din Geoparcul Platoul Mehedinți și i-a antrenat pe liceeni în dezbateri. Au învățat să vobească în public, să-și construiască o argumentație, să-l asculte pe celălalt. În plus, au început să meargă la ședințele Consiliului Local și plănuiesc să le monitorizeze. Așa, crede Costi, va reuși să-i învețe să gândească critic și să acționeze.

După incendiul din Colectiv, a organizat un mic protest în Severin, la care s-au alăturat câțiva elevi de liceu. „Pe mulți nu i-au lăsat părinții să vină”, spune el. „Au un fel de frică pe care o transferă asupra lor.” S-au strâns în Piața Drapelului și și-au arătat solidaritatea cu familiile victimelor. Au aprins lumânări și au ținut pancarte pe care scria „The day we give in is the day we die”, „Corupția ucide”, „Transformăm Severinul în orașul în care vreau să trăiesc.”

Câteva luni mai târziu i-a încolțit în minte ideea că ar putea candida ca independent la primărie și s-a înscris în PACT (Platforma Acțiunea Civică a Tinerilor). Au urmat trei săptămâni de campanie electorală, timp în care s-a reîntors în Severin și le-a vorbit oamenilor despre „o Românie în 3D – democratică, dezvoltată și demnă.” Rezultatul alegerilor l-a dezamăgit puțin – a scos un pic peste 1%, prezența la vot în municipiu, potrivit raportărilor BEC a fost de 36,45%– fiindcă spera că poate le-a aprins dorința de schimbare.

„Eu cred că Severinul sau poate că întreaga țară are nevoie de o armată de psihologi, fiindcă mulți dintre oameni și-au pierdut sensul”, spune Costi. Dacă ar fi ales primar într-o zi, vrea să monteze o cameră video în birou ca să-i facă pe oameni să aibă din nou încredere în administrația publică. Crede că doar de la ei ar veni forța schimbării, nu din renovatul clădirilor pe care se cheltuiesc milioane de Euro și se fac „forme fără fond”.

Vorbim și despre prietenia cu sârbii și traficul peste Dunăre. „Atunci am fost niște curve, iartă-mă că mă exprim așa. Sârbii mureau și noi vindeam benzină la suprapreț”. În timpul războiului din Bosnia-Herțegovina (1992-1995), Serbiei i s-au impus sancțiuni economice printr-o rezoluție ONU, iar România s-a aliniat embargoului și a interzis transportul de produse din și spre Republica Federală Iugoslavia (Serbia şi Muntenegru). Însă, pe ascuns, românii din localitățile de graniță treceau Dunărea cu canistre de benzină pe care o vindeau sârbilor mai scump.

***

Mă îndrept spre Casa Tineretului, o construcție bloc, rigidă, care spune din toată inima: „da, comunismul a fost și aici” și unde Dana Borontiș, președinta filialei Cercetașii României se întâlnește cu cei mici. Crede cu tărie că programele de educație non-formală îi schimbă în bine și ăsta e motivul principal pentru care rămâne în Severin. Printre primele reguli ale cercetășiei pe care le învață se numără: „ne ascultăm între noi, nu ne batem, fără rasisme, respect, cine nu vine anunță”.

„Văd rezultate clare, tineri care au inițiativă și se dezvoltă”,  spune Dana. Are părul ondulat și zâmbește mult. Îi plac Dunărea, limbile străine și are un cont pe couchsurfing.com. „Când vin turiști, primul lucru pe care vor să-l vadă e faleza. Și eu trebuie să le explic că da, ne putem plimba pe mal, dar nu-i chiar o faleză amenajată”.

Intrarea în port e sinuoasă și se face după ce treci linia de cale ferată. Poate că asta a fracturat legătura Dunării cu orașul, îmi amintesc analizele Ilincăi. Faleza-alee pe care m-am plimbat este mai mult pentru singuratici și pentru cei care n-au uitat că Dunărea trece și prin Severin. Are imaginea unui punct administrativ cu ateliere de reparații, clădirile CNFR Navrom, un duty-free și trei terase amenajate pe mal. Pe măsură ce înaintezi spre est, te depărtezi de oraș, iar peisajul se sălbăticește. (Portul e administrat de Compania Națională Administrația Porturilor Dunării Fluviale SA Giurgiu, care funcționează sub autoritatea Ministerului Transporturilor  și care deține controlul asupra încă 10 porturi la Dunăre.) 

Dana caută job-uri „cu satisfacție sufletească”. După absolvirea ASE-ului în București a petrecut șase luni într-un sătuc din Germania, lucrând ca voluntar într-un club pentru copii. Acolo a realizat că ceea ce faci pentru o comunitate mică are impact rapid și a decis să se întoarcă acasă. S-a angajat la hotelul Continental ca să facă marketing, dar a renunțat după câteva luni, fiindcă salariul era foarte mic. A plecat din nou în Germania, ca asistent profesor la un liceu din Wuppertal unde s-a bucurat de un oraș viu. Concerte, expoziții, proiecții, totul era genial. Dar după șase luni a revenit acasă fiindcă îi era dor de cercetași și și-a găsit de lucru la o fundație din Timișoara.

A rezistat timp de un an să facă naveta Severin-Timișoara în fiecare weekend, iar acum e hotărâtă să încerce ceva pe cont propriu. Din august a pornit Traventuras, o firmă specializată pe turism de aventură, prin care vrea să promoveze zone mai puțin cunoscute din Oltenia și din țară. Pe lângă traseele montane, are de gând să organizeze și plimbări cu canoe pe Dunăre. „O să fie dificil fiindcă suntem pe granița cu Serbia care nu e membră UE, dar încercăm. Testăm, nimeni nu știe dacă o să meargă”, spune Dana. A ales să înceapă de la zero în orașul ei, fiindcă simte că și Severinul merită să aibă astfel de încercări. „Când mergi prin oraș, totu-i asfaltat, asta îți ia ochii. Dar realitatea e alta. Dacă ai întreba un tânăr ce ar alege între trotuoare și locuri de muncă, nu ar sta pe gânduri.” Încă îi lipsesc multe lucruri – de la job-uri la oferta culturală –, dar cineva „trebuie să pună și umărul la construcția lui.”

***

Înainte de plecare m-am întors în centru, în fața Catedralei, unde am intrat să-mi adun gândurile. Pentru câteva zile am fost o turistă-burete și am încercat să diger straturi, straturi de realitate. Uneori captivată, alteori descumpănită.

Severin e un oraș cu potențial. Am auzit de atâtea ori expresia asta cât am stat aici  încât mi-e teamă să nu devină o inerție a limbii de lemn. Am înțeles că prezentul ne scapă sau că îl tot amânăm. Orașul nu este al cărților de istorie – vestigiile antice pot fi purtate ca niște broșe în zile de sărbătoare – sau al rapoartelor de partid în care înflorea industria. Astăzi, ceva mai modest de atât va dicta reașezarea lui: venitul mediu pe cap de locuitor .

Știu de la Ilinca – care evită să traducă shrinking city fiindcă nu vrea să pună etichete din care să tragem concluzia că orașele sunt pierdute – că un moment de decădere sau abandon poate deveni o avangardă, un prilej pentru un nou început. Care poate fi regândit împreună cu locuitorii, fiindcă teoreticienii preocupați de faptul că orașele descresc vorbesc și despre reîmpărțirea responsabilităților între administrația publică și cetățeni. Dar o nouă identitate nu se formează ușor. E nevoie de generații. „Este o temă de viață”, cum spune arhitectul urbanist Șerban Popescu-Criveanu într-un articol numit Se contractă, oare, orașele românești?

În biserică e răcoare. Pictura coboară caldă din turlă și se oprește în dreptul grinzilor de rezistență de unde pereții continuă goi, senini, până în dreptul băncuțelor de lemn. Mă așez pe un scaun să ascult liniștea. Din altar iese un preot tânăr și se îndreaptă spre mine. cu o plasă în care are câteva pâini. „Luați, avem de prisos”, îmi spune.

Îl întreb despre cum sunt oamenii care vin la biserică și dacă înțelege de ce mulți pleacă din oraș. Știe că a stagnat industria, dar poate că era timpul ca lucrurile să se schimbe. „Pe unii îi văd demoralizați, într-o cădere sufletească și încerc să-i întăresc în Dumnezeu”. N-ar da vina neapărat pe oameni fiindcă ei merg cu valul, cu „trendul lumii”. Își ia un scaun și se așează în fața mea, un pic stânjenit fiindcă n-ar ști „cum să analizeze orașul”. Îmi pare o fire pașnică, într-o subtilă despărțire de  haosul cotidian. „Eu cred că omul va ajunge la Dumnezeu”, îmi spune la plecare. „Chiar și mehedințenii.”

Reportajul Între două lumi poate fi citit și în DoR#25, septembrie 2016.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *