„Shrinking city e un fel de maladie în mai multe etape.” – interviu cu arh. Ilinca Păun Constantinescu

Shrinking city înseamnă decădere, abandon, indiferență, dar poate fi și o avangardă, un pretext pentru un nou început, un impuls pentru ca locuitorii să înceapă să își panseze orașul. Despre proceduri de diagnostic și soluții-surpriză în orașele României contemporane am stat de vorbă cu arh. Ilinca Păun Constantinescu, asistent universitar la UAIUM și bursieră a Colegiului Noua Europă. Ea este și curatorul expoziției „Orașe românești în declin” pe care o puteți explora la MNAC până pe 9 octombrie 2016.

hala parasita
Hală parasită în Drobeta-Turnu Severin

De ce te interesează fenomenul shrinking city?

Mă preocupă foarte mult fenomenele urbane contemporane, iar acest shrinkage face parte dintre ele. De fapt, vorbim despre anumite efecte ale politicului, economicului și socialului care se transpun în construit, în felul în care orașul se așează și se reașează. El e ca un organism care își caută noua formă. Am aflat de acest fenomen în 2004, în Germania unde efectele lui s-au făcut simțite mult mai rapid decât în alte părți ale Europei din cauza binomului Germania de Vest – Germania de Est. Oamenii au migrat rapid în cealaltă parte, golind într-un timp scurt zone foarte mari. Fenomenul era cumva previzibil, iar specialiștii din Germania se gândeau cum să-l gestioneze, însă niciodată nu și-au pus problema că trebuie să pompeze artificial recreșterea orașelor mici. Prin 2004, arhitectul Philipp Oswalt a făcut pentru prima dată o expoziție cu tema shrinking cities. Totodată, el a adus problema în atenția întregii lumi prin realizarea unui atlas (în anul 2006) în care radiografia descreșterea populației. Am avut norocul să fiu în Germania când Philipp Oswalt discuta despre asta, dar nu mă gândeam că în România ar putea fi o problemă la scară largă.

Ce te-a determinat să începi analiza în România?

Ilinca ilustratie
Ilinca

Co-îndrumătorul meu de doctorat care locuiește la Berlin m-a întrebat care e situația în România. Eu am zis că da, există unele orașe „care se contrag”, dar nu cred că este un fenomen de masă. Și atunci am început un studiu. Am luat toate datele demografice de la recensăminte: primul indicator după care trebuie urmărit fenomenul este numărul locuitorilor care vin și pleacă din oraș fiindcă asta reflectă numărul locurilor de muncă și creșterea economiei. După această analiză, am obținut o imagine globală și mi-am dat seama că majoritatea orașelor din România de varii dimensiuni și tipologii (orașe mici turistice, industriale, orașe cu profil agricol, orașe-port la Dunăre) se confruntă astăzi cu diferite tipuri de declin: socio-cultural, economic, fizic, demografic. Jumătate din orașele țării au în acest moment cu o cincime de locuitori mai puțin decât în 1990.

Cercetarea ta a început cu lungi călătorii prin orașele din România. Cum a decurs investigația de teren?

Da, eu am vizitat vreo 60 de orașe timp de 3 ani, încercând să îmbin informațiile de pe teren cu date istorice și geografice. Am călătorit împreună cu soțul meu care făcea fotografii, iar oamenii ne priveau de multe ori ca pe niște salvatori. Veneau spre noi, uneori vorbeau în engleză crezând că suntem străini și, deseori ne întrebau de ce fotografiem zonele abandonate și nu statuile, parcurile – ceea ce ei considerau ca fiind frumosul. Și atunci noi le explicam că și locurile părăsite pot fi îmbunătățite, că se pot schimba și, odată cu ele, orașul în întregime. Alteori pur și simplu veneau lângă noi și începeau să se destăinuie, să povestească despre fabrica în care au lucrat o viață, iar acum zace abandonată. Îmi amintesc de un om pe care l-am întâlnit la Reșița și care a vorbit aproape o oră în continuu, un fel de artist plastic din popor care pe vremea lui Ceaușescu făcea obiecte pentru paradele alegorice. Ne-a povestit despre cariera lui înfloritoare și despre cum a decăzut și a ajuns să trăiască într-o garsonieră înconjurat de obiectele sale.

sit industrial
Sit industrial în Drobeta-Turnu Severin

Care sunt cauzele fenomenului shrinking?

În primul rând sunt afectate orașele monofuncționale – aici intră și cele industriale, dar și cele turistice și balneoclimaterice – care au fost dependente de un singur motor, iar acum, când el nu mai funcționează se află în impas. Aceste orașe trec printr-o depresie foarte mare și au o nevoie acută de a se reinventa. Pe lângă categoria orașelor „mono”, ar mai fi și categoria orașelor mici care nu sunt bine legate la infrastructura țării sau orașele din zone neinteresante precum sunt multe în zona de câmpie și care se ruralizează. E un fenomen interesant și foarte vizibil. Aici oamenii apelează la resurse agricole pentru a putea supraviețui, iar facilitățile urbane se sting. De multe ori, funcțiunile care caracterizau în trecut un oraș nu mai sunt active acum, iar dacă ar fi să respectăm indicatorii, foarte puține localități ar mai merita numele de oraș. Lucrul acesta este îngrijorător.

În orașele balneoclimaterice se petrec niște fenomene greu de înțeles și care au la bază probleme mari legate de proprietate, de statutul de monument. De exemplu, în Borsec, am aflat despre situații de genul: o clădire declarată monument istoric este girată de proprietar pentru diferite investiții – altele decât însăși reabilitarea ei -, iar acesta o pierde; construcția este scoasă la licitație pe un preț derizoriu și intră în posesia unor proprietari diverși, din diferite părți ale lumii (India, Emiratele Arabe etc). Fiecare le-a cumpărat la un preț mic și nu își propun să le reabiliteze. Clădirile stau abandonate, iar primăria, chiar dacă și-ar dori să facă ceva, nu poate să acționeze. Am și văzut multe afișe de tipul: „Această clădire nu aparține primăriei, ci societății X”. În spate, există o mulțime de procese pe care nimeni nu mai știe cum să le descâlcească și care au avut la bază problemele din anii 90.

A fost dureros pentru tine ca arhitect să te plimbi prin aceste orașe?

Da, însă m-am străduit să am un ochi obiectiv. În timpul călătoriilor am făcut două lucruri: am încercat să investighez teritoriul, să văd ce înseamnă construitul, care sunt spațiile care au rămas abandonate și care sunt cele în care oamenii se adună în prezent, dar și să mă apropii de localnici. În acele momente mă distanțam de meseria de arhitect și pur și simplu le ascultam nevoile, problemele, nemulțumirile. Ei sunt cei mai importanți fiindcă doar din interiorul lor poate veni o schimbare. De sus, lucrurile se văd ca din avion, se analizează statistici, se fac rapoarte, dar coborând între oameni poți găsi resurse de regenerare urbană. Dar, din păcate, ei sunt de multe ori ignorați. De exemplu, la Petrila unde se dorește demolarea minei este prevăzută în acte consultarea populației, însă, în realitate, această acțiune s-a rezumat la votul Consiliului Local. Deci, populația în sine nu a fost niciodată consultată cu adevărat.

Depresia e o stare recurentă în orașele shrinking. Ai simțit asta?

Da, în timpul călătoriei mele am ținut un jurnal de care uneori mi-e frică să mă apropii fiindcă am scris lucruri apăsătoare. Foarte des am întâlnit acea nostalgie după perioada comunistă; pentru unii oameni momentul de înflorire a orașului coincidea cu perioada lor de tinerețe și punerea în balanță a acelui moment cu deziluzia de azi și grija zilei de mâine produce o depresie adâncă. Nu exagerez dacă spun că e vorba despre o depresie generalizată despre care se vorbește mult prea puțin. Pe de altă parte, există și o nesiguranță a generației noastre care nu știe încotro să o apuce și care are mereu senzația că trebuie să plece – acesta este un discurs frecvent întâlnit.

E halucinant să vezi pe un vârf de deal niște construcții goale care stau ca niște sculpturi și care nu au fost niciodată folosite. Însă, contextul acesta poate avea și ceva pozitiv – un moment de înapoiere, de degradare atât de mare poate deveni o avangardă. Numai că, din păcate, există ca în biologie anumite etape pe care trebuie să le parcurgi și e nevoie de timp.

Ce schimbări apar în țesutul urban?

Stingerea sau transformarea radicală a tocmai acelor atribute care le conferă statutul urban. În orașele de la Dunăre care se confruntă cu o sărăcie foarte mare, am observat că spațiile comerciale erau în general închise și că piața era locul cel mai activ, zona unde puteai să iei cu adevărat pulsul localității. Apoi, dezafectarea generatoarelor de cultură și loisir; precum cinematografele sau casele de cultură. Cele din urmă, dacă nu sunt închise, găzduiesc acum baruri, buticuri de nimicuri, agenții de turism, ba chiar și mici antreprize locale. E surprinzător să vezi cum locul central în care se aduna odinioară tot orașul și-a pierdut funcția de bază, iar oamenii au migrat spre curți interioare sau alte spații informale. De asemenea, există situația clădirilor nefinalizate așa cum se întâmplă cu Orașul Nou de la Anina sau alte moșteniri ale anilor 1980, șantiere în ruină pentru care nu se găsește nicio soluție. E halucinant să vezi pe un vârf de deal niște construcții goale care stau ca niște sculpturi și care nu au fost niciodată folosite. Însă, contextul acesta poate avea și ceva pozitiv – un moment de înapoiere, de degradare atât de mare poate deveni o avangardă. Numai că, din păcate, există ca în biologie anumite etape pe care trebuie să le parcurgi și e nevoie de timp.

Cum poți transforma momentul de declin într-un vector de schimbare?

În România răspunsurile la problema shrinking sunt foarte timide, dar în Europa există abordări variate. De exemplu, urbanismul peisajer este frecvent folosit: diluarea zonelor părăsite în peisaj, încurajarea localnicilor de a folosi respectivele loturi pentru cultivat așa cum se întâmplă în Detroit, orașul care a devenit cea mai mare fermă urbană din lume. Apoi, un alt răspuns este cel al manifestărilor artistice pe modelul occupy. Există grupuri precum Urban Catalysts care încurajează utilizările temporare pentru că așa se poate testa un spațiu. Discursul shrinking city spune că poți reactiva orașul sau poți să-l ajuți să devină mai mic și mai bun. Pot da exemplul unui program de demolare din estul Germaniei unde știu că au fost dărâmate aproape 1 milion de apartamente din fostele blocuri comuniste fiindcă erau abandonate și creau senzația de depresie.

Cum a decurs dialogul cu autoritățile locale?

Să zicem că într-un oraș precum este Petrila, autoritățile sunt obișnuite să vină tot felul de ONG-uri care să facă analize și ateliere de reactivare. Însă, nici măcar acolo nu pot să spun că primăria înțelege gravitatea fenomenului. Într-adevăr se discută despre anumite aspecte ale lui, însă fenomenul de contracție implică mult mai mult de atât. Sunt aspectele demografice – migrarea populației și scăderea natalității, problemele sociale grave – copii care cresc fără părinți, aceștia din urmă fiind plecați la muncă în străinătate, lipsa locurilor de muncă, stingerea facilităților urbane ș.a. Trebuie aduși specialiști din toate domeniile pentru a se putea interveni. E și o necunoaștere în felul în care ar putea să se folosească diferite finanțări pentru că, de exemplu, observăm în multe orașe intervenții de tipul instalarea unui coș de gunoi o dată la 5 metri, termoizolarea blocurilor sau amenajarea unor părculețe în locuri neadecvate. Iar asta fiindcă au fost niște proiecte ușor de scris care au tot circulat prin primării. Esențial ar fi pentru aceste orașe să existe niște mediatori între administrația locală, comunitate și anumite ministere și asociații, ONG-uri care au tot felul de inițiative. Deci, toate ideile să fie centralizate, iar administrațiile locale să fie ajutate să își scrie aceste cereri.

Detaliu targ de vechituri Severin
Detaliu Târgul de vechituri din Drobeta-Turnu Severin

Dacă ar fi să decupezi o imagine din tot ce ai văzut în orașele shrinking din România pentru deschiderea unui film, ce ai alege?

Am în minte un colaj de imagini foarte tulburătoare, dar, după ce trag linie, ar trebui să iasă ceva bun din asta. În urma călătoriilor prin țară, am ajuns la concluzia că fenomenul shrinking city e un fel de maladie în mai multe etape. Prima fază o reprezintă moartea motorului industrial sau orice alt tip de stingere a unei activități care ținea orașul în viață. A doua fază a declinului se simte la nivelul dotărilor orașului care sunt din ce în ce mai puține. Iar aici nu mă refer doar la dispariția cinematografului, ci la ansamblul utilităților publice. În ultimul stadiu avem locuințele abandonate, oamenii care pur și simplu părăsesc orașul. Dar dacă ar fi să fac un film, probabil că nu ar conține clădiri, ci oameni care ar povesti despre ce și-ar dori în orașul lor – cred că asta este cel mai important. Dar am observat că e foarte greu să-i faci pe oameni să lucreze împreună, se ascund unii față de alții, le e frică să își spună visurile. Ca să înțelegi, îți citesc ce am scris în urma unei activități de activare artistică a minei pe care am desfășurat-o la Petrila.

Kalman Moldovan este miner, lucrează de mai bine de 20 de ani la mina Petrila și are două fete pe care le vrea cu facultate. E prea tânăr să iasă la pensie, nu știe când va fi disponibilizat, dar sigur până la finele lui 2016, când, după deciziile de sus, în locul clădirilor minei se va așterne un strat de iarbă. Anul trecut, în octombrie, după doi ani de conceput strategii și scenarii de redevenire a minei – firește, altele decât demolarea -, am hotărât să facem ceva mic prin puterea exemplului, anume să transformăm noi cu mâinile noastre unele dintre clădirile mici și mai nesemnificative ale minei într-un centru public pentru oamenii orașului. Dar am ales ca acest șantier să nu fie făcut de noi arhitecții pentru oameni într-o atitudine pasiva, ci de noi împreună cu ei. Astfel s-a conturat primul atelier participativ de generare post industrială de la Petrila. Kalman Moldovan a fost primul care ni s-a alăturat. Grupul format din arhitecți, studenți arhitecți, artistul petrilean Ion Barbu a început să se mărească cu fiecare zi. Purtam toți cu mândrie hainele de miner albastre, cu scris Exploatarea Minieră Petrila pe spate și căști albe de nu mai știai care e care. Important era că unii înlocuiau ferestrele, alții curățau și pictau pereții cocoțați pe scara de pompier, alții reconstruiau pardoseala, alții reparau găuri cu mortar, alții împrăștiau vestea lansării centrului care urma să se cheme Pompadou pentru că era în fosta stație de pompe. Cel care părea cel mai harnic muncitor din grup, cățărat pe acoperiș, cu drujba în mână sau turnând șapa de beton, era de fapt arhitectul berlinez Johannes Dumpe care făcuse echipa cu Kalman Moldovan. Kalman nu știe nicio limbă străină. Deși vorbesc prin semne, la finele atelierului Johannes a aflat un secret despre Kalman. La rândul lui Kalman a aflat că Johannes și-a pierdut părinții când era mic și că a trebuit să își întrețină cele 5 surori. De asta, cu toate că e arhitect, cunoaște aproape orice meserie. Peste 7 zile, înainte de deschiderea Pompadou, Iohannis ne transmite rugămintea lui Kalman pe care i-o îndeplinim. Astfel, la vernisaj, i se dezvăluie secretul. Colegii săi de peste 25 de ani văd pentru prima oară sculpturile, chipuri cioplite, expresii chinuite, Retezatul zugrăvit în culori de toamnă, pădurile Petrilei sub zăpadă. Kalman Moldovan nu e un miner, e un artist, iar mina poate deveni și spațiul culorilor și al expresiei, nu numai al cărbunelui, al constrângerii sau al nimicului.

*Interviul a fost publicat în Republica.ro, 28 mai 2016.

A consemnat Ana-Maria Sîrghi

Ilustrație: Bianca Hațeganu

Fotografii: Iulian Iacob

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *