Criticul iubit

Alex. Leo Şerban ţinea cursuri de film la CESI. Pentru noi, masteranzii din anul I, el era vedeta. Fiecare avea, dacă nu afirmat cu vehemenţă în pauzele de ţigară, măcar schiţat mental, un prototip al personajului. Criticul de cinema iubit, însă distant. Invitatul cu umor, însă prea ocupat să răspundă la e-mailuri. Tipul savuros cu care ai fi vrut să-ţi scrii disertaţia, însă, fără eticheta de „doctor” pe care nu s-a obosit s-o atârne în palmares, misiunea ta devenea imposibilă. În fine, pedagogul despre care nu ştiai „ce-o să-ţi dea la examen”. Care examen s-a dovedit a fi o estetică a minimalismului. Alex. Leo Şerban avea, bănuiesc, o dietetică a discreţiei şi a bunului simţ. Nu ţi-ar fi pretins niciodată colaje de perioade istorice, analize cu bibliografia canonică la purtător sau uimitoare comparaţii între genuri. Avea, cred, şi o rezistenţă de granit împotriva autorlâcului.

Nu dorea să scrii un eseu cu conştiinţa faptului că lucrezi la fişe de dicţionar sau că dospeşti vreo antologie de film. Te suspecta de prea multă şi inutilă responsabilitate. Examenul a constat în analiza unei secvenţe de film pe o pagină A4. Nu a unui film întreg, nu pe mai multe pagini. Un eseu în care să-i explici de ce ai ales acea secvenţă şi cu ce te-a emoţionat. Dacă reuşeai să-i faci o cronică redusă la o frază, erai favoritul lui. Cred că-şi dorea ca universul să se contragă şi să se scuture de prea-prea şi foarte-foarte.

În De ce vedem filme, definiția lui despre film nu e deloc încrâncenată: „Spunem film așa cum spunem pânză pentru pictură, hârtie pentru literatură sau partitură pentru muzică. E ceea ce face posibil produsul (adeseori) sau Cinemaul (rareori).” So be it!

            Aşa era şi la cursuri. Venea cu „decupaje” de filme pe CD-uri. Ne uitam la ele o dată, de două, de nouă ori, apoi le comentam. Se aşeza lângă noi, în bancă şi privea îndelung de parcă atunci le-ar fi descoperit prima dată. Cred că, la cursuri, cădea în civilie. Nu mai era nici criticul, nici specialistul. Se făcea că nu mai ştie. Descopeream împreună. Îmi amintesc când ne-a adus secvența din filmul Carne trémula (1997) al lui Almodóvar în care Helena și Victor se încaieră, pistolul cade pe podea, se descarcă, iar glonțul nimerește fereastra. Camera se mută pe televizor unde rula filmul Ensayo de un crimen (1955) al lui Buñuel și, printr-un „tribut în oglindă” adus de Almodóvar marelui cineast, urmărim câteva secunde din scena în care guvernanta lui Archibaldo de la Cruz este împușcată prin fereastră. Regizorul se joacă cu spectatorul și-i pregătește inserturi „de autor”, iar Alex. Leo Șerban se juca cu noi. Era curios să afle dacă vom găsi similitudinea, dacă vom înțelege tehnica și dacă îi putem furniza exemple asemănătoare. Apoi treceam la alți regizori. Avea selecțiile lui cu filme „de vizionat într-o viață”, fără a face din asta categoria de lecturi obligatorii. El îți spunea ce l-a impresionat, în bine sau în rău, dar nu insista să-ți faci temele întocmai. Avea încredere în propriul stil de a radiografia un film și-ți recomanda punctul său de vedere fără emfază, fără impostură. Toți simțeam că va fi îndrăgostit de film mult timp, deși, în ultimii ani, mărturisea că s-a așternut rugina peste pasiunile de-o viață. Ca urmare a vizionării în exces, scrisul despre filme a ajuns să-l obosească.

Dar, înainte de a-l cunoaște ca profesor pe Alex. Leo Șerban, am avut revelația cronicii de cinema din scriiturile sale. De ce vedem filme a reunit texte publicate în diferite reviste în perioada 1993-2006. Autorul se întreabă, răspunde, comentează, flirtează cu filmul. Are același ritm alert și când scrie despre Bergman și când îl disecă pe Tarantino. În jumătate de pagină, te poate trimite la film peste mări și țări, iar apoi te întoarce să consulți publicații de specialitate în alte colțuri ale lumii. Tot el ne-a adus la curs ediții sacre din Positif și Cahiers du Cinéma cu un firesc pe care noi, studenții, nu-l puteam avea în fața referințelor cu greutate. Mi-a plăcut întotdeauna distanța lui față de obiect atunci când scria despre un film. Uneori avea umor, alteori atingea cu ironie fină, uneori recunoștea gloria unei secvențe memorabile, alteori îți povestea un film prost doar ca să vă amuzați împreună. Sub carcasa pasiunilor omenești, păstra mereu un fel de rezervă. Nu era criticul superior din turnul de fildeș, ci îndrăgostitul care înțelege construcția unui film, contextul istoric, miza, valoarea, așteptările publicului. Mi s-a părut veșnic instaurat în mersul normal al lucrurilor. Nu dădea sentințe și nu căuta metafore acolo unde nu-și aveau locul. În De ce vedem filme, definiția lui despre film nu e deloc încrâncenată: „Spunem film așa cum spunem pânză pentru pictură, hârtie pentru literatură sau partitură pentru muzică. E ceea ce face posibil produsul (adeseori) sau Cinemaul (rareori).” So be it!

Îi citeam eseurile, îi urmăream recomandările de top, îi adulmecam cu nesaţ apariţiile rare de pe TVR. Vedeam în el o combinaţie între imaginea lui Steve Martin din Pantera roz (2006) şi ochelarii cu ramă groasă ai lui Le Corbusier. I se reproşa dandyismul, dar nu în sensul unei eleganţe exagerate. Cred că mulți nu-i înțelegeau tactul, măsura, manierele. Îmi amintesc o întâlnire dintre Theodor Paleologu, în calitate de ministru al Culturii și reprezentanți ai diferitelor asociații de film și manageri culturali. Alex. Leo Șerban își găsise un loc retras în sală și venise, bănuiesc, mai mult în calitate de observator sau, poate, împins de o curiozitate jurnalistică. Se discuta, la grămadă, soarta filmului, atragerea de fonduri europene, statutul, premiile, România, criza. Cum intervenea cu o întrebare concretă în gâlceava românească, se ițea câte un „specialist” cu întrebări de genul: „ce treabă are critica de film?”, „cine a decis că el e critic?”, „cine îl citește?” ș.a. Alex. Leo Șerban era nedumerit și obosit.

Când am aflat că s-a dus dintre noi, am amuțit. Dispariția lui timpurie era dintr-un film fără noimă. În acea seară, am revăzut Mon oncle (1958) de Jacques Tati, un film la care Alex. Leo Șerban se amuza teribil.

*Eseul a fost publicat în Arte și meserii, 2011

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *